Cuvântul care demolează

Puterea cuvântului: de câte ori n-am auzit și ne-am putut convinge de acest adevăr! Viu și vibrant, cuvântul e magic, creează sau distruge, apropie sau dezbină, incintă sau întristează – pe scurt, ne modelează viața. Dar, ca tot ce e viu, e supus schimbării și, folosit în exces, se uzează. Când nu ține pasul cu fluxul mișcător al vieții, îmbătrînește și, până la urmă, moare sau încremenește în limba de lemn, golit de sevă, alterat. Învațăm limba încă din copilărie, înainte de a gândi și de a o înțelege, iar cuvintele ni se întipăresc în minte, preluând emoțiile depuse de ființele apropiate nouă. Avem un vocabular personal, cu un „colorit” specific, conștient sau nu. Descoperim că aceleași cuvinte pot desemna realități diferite și că pot fi interpretate diferit în funcție de relația noastră cu celălalt. Pentru asta, și pentru multe altele, nu lăsați cuvintele să vă folosească. Aveți grijă cum le folosiți. Și mai ales cum le primiți. Încercați să vă conectați la ce este viu în celălalt, fără să judecați, să învinovățiți sau să criticați. Cuvintele ar trebui să ne ajute să ne îmbogățim viața, nu să o sărăcim sau să o urâțim.

Trăim în virtutea inerției, amăgindu-ne că am atins pragul fericirii dacă ne-am cumpărat o mașină străină, luăm masa la un restaurant de fițe sau am tras cu dinții de o mărire de salariu pe care am obținut-o în final. Chiar și cinismul, care ar trebui să fie o formă constructivă de luciditate, s-a transformat în răutate inutilă. Și asta pentru că tot ce ține de uman, lacrimi de bucurie sau durere, dor, disperare, neputință, sunt catalogate drept patetice. John Lennon a fost genial atunci când a spus că viața este ceea ce se întâmplă când noi ne facem planuri de viitor. Prea am devenit cu toții mic-burghezi în aspirațiile noastre și pragmatici în sensul rușinos al cuvântului. Singurul lucru care ne poate trezi la realitate este șocul. Ineditul, cu puterea lui, te poate face să vezi dincolo de lunecarea călduță în cotidian. Umanul, cu bucuriile și necazurile lui, a fost întotdeauna mai puternic decât noi, oamenii, luați ca indivizi. Și atunci, ce putem face? Putem accepta evenimentele din jurul nostru, fără să avem moleșeala plăpândă a fatalistului. Nu ne putem stăpâni tristețea atunci când vedem că facem mereu aceleași greșeli, fără să învățăm nimic din ele. Iar paradoxul care șochează cel mai mult este acela că numai moartea ne poate învăța cum să trăim. Nu ne rămâne decât să încercăm să scoatem „inerția” din vocabularul și stilul existenței noastre. Și, trăind fiecare moment, să luăm lecțiile de viață ce ne sunt oferite, fără să folosim cuvântul ce ar putea să-i ucidă pe cei din jurul nostru.