D-ale noastre

Linșajul mediatic

în Evul Mediu occidental, celui prins că fura i se tăia mîna. în Evul Mediu românesc, cel care fura era tras în țeapă ori i se tăia capul. După cum merg lucrurile la ora actuală, s-ar putea ca în evul mediu românesc lucrurile să se fi întîmplat tocmai invers, adică – în țeapă să fi fost trași cei care nu furau sau furau foarte puțin, de pildă un știulete de porumb sau un sac cu cartofi, iar cei care furau, precum cei care o fac de 16 ani încoace, să fi fost bine mersi și să se fi bucurat de roadele jafurilor domniilor lor. în presa românească au fost semnalate nenumărate cazuri de corupție și de furt; în justiția românească, de asemenea, s-au pronunțat condamnări, – dar n-am văzut pînă acum un asemenea linșaj mediatic și politic precum în cazul Monei Muscă. Nici Pleșiță, nici Priboi, nici Ureche n-au avut parte de un asemenea tratament din partea opiniei publice românești. Cei cîțiva securiști dovediți că au ucis cu mîna lor în decembrie ’89 n-au fost puși cu atîta vehemență la stîlpul infamiei. în cazul Monei Muscă au existat un entuziasm și o plăcere nemaiîntîlnită în a condamna această femeie.
Caut o explicație logică și mă gîndesc că, poate, aceasta a spus în cercul ei de prieteni că ar vrea să candideze la președinție la alegerile din 2009. Cei din Servicii or fi aflat. Dar nici așa nu se explică această atitudine de condamnare la adresa ei.
Eu personal, din punctul de vedere al cetățeanului obișnuit, îl înțeleg pe d-l Gabriel Liiceanu. Domnia-sa își imaginează că a fi „curat” înseamnă a fi fără pată. Să caute dînsul un asemenea om, nu numai în România, ci și pe tot Pămîntul, și să ni-l arate. Dînsul își imaginează ceva care nu există – și, în numele acestei inexistențe, condamnă. Gabriel Liiceanu știe că oricine a intrat pe mîna Securității nu a ieșit „perfect curat” din această „îmbrățișare” a diavolului. Poporul român, după decembrie ’89 are de ales între cei „vinovați” și între cei „murdăriți”. Această departajare „justă” ar fi trebuit făcută în cazul Mona Muscă și în cazul altora, de către mințile noastre luminate. Dar mai există ceva, în cazul în care ar trebui să fim foarte serioși și foarte preciși, și anume: toată această deconspirare și toată această dosariadă nu se bazează pe nimic sau pe foarte puțin. Afirm că din punctul de vedere al statului român actual nu există nici o vinovăție în faptul că cineva a colaborat sau a turnat pentru Securitate. De ce? Dintr-o cauză „oficială”. „Statul român de după decembrie ’89” nu a „condamnat” public, nici „moral” și nici din punctul de vedere al „Justiției”: nici regimul comunist, nici crimele și abuzurile Securității. Abia cînd se va face acest lucru deconspirarea și curățirea societății românești vor căpăta sens. Pînă atunci va fi doar bîlci, și doar și mai multă nedreptate decît există la ora actuală. în spatele acestei „deconspirări”î nu auziți niște chicoteli și niște rîsete?! (Gheorghe CHIȚIMUȘ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!