O știre difuzată recent pe unde ne spunea că o funcționară de la poșta din Iași a fugit cu 820 de milioane. Dat fiind că e vorba de o sumă enormă, s-a trecut la alertarea punctelor de trecere a frontierei. Știrea de mai sus mi-a rămas multă vreme în minte. Și ca orice cititor cu capul pe umeri m-am întrebat dacă e adevărat ce spun ei. Nuu, nu contest evenimentul! N-am cum să-l verific. Nu contest nici valoarea sumei sau localizarea geografică. Ceea ce m-a pus serios pe gînduri este enormitatea declarată a sumei, argument irefutabil al nevoii de a se informa punctele de trecere frontieră despre persoana căutată. Cu atît mai mult cu cît, în aceeași săptămînă, unul din colegii mei mutat în apartament nou, la unul din blocurile turn recent date în folosință, m-a rugat să verific pe calculator dacă e posibil ca la valoarea contractului său de 830 de milioane, la o anume rată a dobînzii, anuitatea (adică suma pe care o are de plătit lunar) pentru un credit eșalonat pe 20 de ani poate fi de circa 5,6 milioane. Și se putea, calculele erau corecte.
Punem cap la cap cele două vești și stăm să cugetăm: O fi mare suma de 820 de milioane? Iar răspunsurile… Eu vă sugerez unele, dumneavoastră adăugați-le pe cele proprii.
820 de milioane este mai puțin decît resturile adunate de Romtelecom într-o lună, de pe cartelele dumneavoastră de telefon, așa cum am estimat în alt articol. Deci, pentru o firmă e o sumă de nimic.
820 de milioane este mai puțin decît prețul unui apartament nou la bloc. Deci n-ar fi o sumă așa, la scară națională. Pentru unii, ar fi o sumă chiar accesibilă. Un salariat Romtelecom avînd salariu mediu de opt milioane și-ar cumpăra un asemenea apartament și ar avea un trai decent în anii cît durează creditul. Deci, pentru unii ar fi o sumă potrivită.
Dar salariații din învățămînt? Ei bine, la niște salarii ale tinerilor profesori, preparatori și asistenți universitari, de vreo două milioane și jumătate lunar, o asemenea locuință ar fi un lux. Bugetarilor de acest fel nu le-ar ajunge două asemenea salarii nici ca să plătească lunar datoria. Deci suma este, pentru profesori, mare.
Totuși, recent, vedeam prezentat pe micul ecran salariul mediu pe economie. Cel actual. Nu cel după majorarea promisă cu atîta tam-tam politico-mediatic. Salariul mediu de la data știrii depășea cu cîteva zeci de mii suma de 5,3 milioane lei. Păsămite, toți posesorii unui singur salariu mediu pe economie nu pot, singuri, să-și permită o locuință ca cea de mai sus. Suma de mai sus este, pentru ei, mare. Și-ar trebui să avem o mulțime de doritori de locuințe mai ieftine.
Și totuși, ceva e putred în Danemarca, cum ar fi spus personajul lui Shakespeare. Deoarece prețurile locuințelor sînt mari, pe de o parte, și costul forței de muncă e mic (salariul minim pe economie e puțin peste un milion și patronatul nu sare prea departe de suma aceasta, să-l pici cu ceară, din motive evidente pentru toți), dacă furnizori de materiale de construcții există și uneori produc pe stoc, atunci… uraaa, ar trebui să fie profitabil să investim în construcții. Bani pentru a finanța investiții profitabile se găsesc chiar și în condiții de hiperinflație.
Așa susține teoria economică. Ar urma să apară o pleiadă de firme de construcții și constructori care ar construi locuințe. Ulterior, o dată cu creșterea producției și scăderea cererii, ar trebui să apară prețuri în scădere, în beneficiul viitorilor clienți. Evident că fiind confruntată cu realitatea, de la un loc încolo, teoria rămîne teorie. Constructorii noștri pleacă să lucreze în străinătate (Israel, de pildă), îmbogățind pe alții, mărind avuția națională a altor popoare și chiar murind pe acolo. Iar firme de construcții ca cea prezentată recent în Ziarul de Bacău, a șomerului ajuns miliardar, sînt niște păsări rare.
La întrebarea ce blochează acest mecanism ecnomic merită să ne gîndim împreună. Într-o situație cînd au avut blocaje de acest fel în economie, mult citații ca exemplu americani au găsit o soluție: au majorat salariile pentru a crește puterea de cumpărare a cetățenilor, iar banii dați astfel s-au reîntors în firme ca încasări, relansîndu-le producția. Cel puțin atunci americanii au fost patrioți și au cumpărat cu banii lor mărfurile locale, americane, ceea ce era foarte important pentru reușita procesului. Altfel ar fi finanțat pe japonezi, europeni sau alți investitori externi. La noi, redresarea aceasta n-ar funcționa, ba chiar am auzit glasuri din domeniul statistic afirmînd că și așa unele firme dau salarii mari, neconforme cu productivitatea muncii. Ba chiar și bugetul… O fi, n-o fi așa? Nu știu. Cert este că între firmele decapitalizate de inflație și salariații prost plătiți, deveniți cumpărători cu putere de cumpărare mică, mai este cineva ce ia din banii care ar pune astfel în mișcare economia. Și acesta este fiscul. Ce credeți, ar mai putea fi și altceva?
Revenind la fisc, vă aduc aminte că pe vremea străbunilor romani, unii cetățeni, ca să scape de urmărirea fiscului, fugeau peste granițe, la barbari. Vom ajunge oare să ne conformăm și noi tradiției, emigrînd?
P.S. Acum pînă și copiii care joacă Sim City pe calculator știu că la un impozit de peste 14-15 %, orașul decade în timp, populația emigrează, economia se duce de rîpă și bugetul rămîne fără bani. Cel puțin acolo, în joc, o soluție este scăderea temporară, dar drastică a impozitelor. Ce spun economiștii despre aceasta? Rog pe unii din ei, înainte de a ne critica, să scrie un articol mai documentat decît acesta pe care tocmai l-ați citit. Le voi fi un cititor interesat.
Lasă un răspuns