Dan Popa
Moneda locală, județeană, are tradiție în România. V-o amintiți probabil din excursiile făcute în deceniile ’70-’80 pe Valea Prahovei. Atunci, turistul primea la intrarea în stațiune, mai exact la momentul cazării la hotel, o anumită sumă în „monede locale” numite neutru „tichete cu valoare”, în schimbul unei sume în leii și banii naționali. Fizic, ele erau de fapt niște simple tichete colorate, cu fotografiile diverselor hoteluri și obiective (turistice) din zonă, dotate cu elemente de securitate, printre care și număr de serie, exact ca niște bancnote. Pînă și setul de valori era aceleași. Turistul era practic obligat să le consume pe toate în zona respectivă, în stațiune sau în județ. Erau primite la toate punctele cu servicii turistice, hoteluri și restaurante din zonă.
Care era avantajul: acest sistem invita posesorul să consume și să plătească pentru servicii locale, asigurate de prestatorii locali, o serie de furnizori de servicii și produse care se înscriau în lista unităților ce acceptau tichete și care astfel dobîndeau o serie de clienți fideli sau dacă nu (turiștii vin și pleacă), măcar un număr aproximativ constant de clienți și un volum aproximativ constant de încasări. Acest lucru permitea, printre altele, o planificare foarte bună a fluxurilor capitalului circulant al întreprinderilor implicate.
Avantajul pentru client era că putea cumpăra en gros servicii sau produse și putea eventual obține anumite facilități prin prețurile oferite, dacă firmele doreau să-și promoveze vînzările prin acest sistem. Alte avantaje pe care le-ar putea oferi moneda locală – tichetul, sînt păstrarea, la nivel macro, a avuției județene în județ (dacă e o monedă cu circulație județeană), nesărăcirea județului. Alte avantaje în acest sistem ar putea să mai fie garantarea valorii monedei cu resurse locale și, foarte important în această perioadă, lipsa de inflație a monedei locale. Este evident că băcăuanilor nu le convin cursurile monedei naționale, exprimate în raport cu dolarul sau „euroiul” și devalorizate programatic ca urmare a inițiativelor internaționale (FMI-ul, Banca Mondială și băncile străine – la care vă recomand nu vă depuneți banii ! – sînt implicate direct sau indirect în acest sistem de sărăcire, prin acțiunea de scoatere a dobînzilor din România). Aceste devalorizări scumpesc importurile îmbogățind producătorii de peste graniță și permițînd cumpărarea de materii prime ieftine din România, le relansează LOR producția, apoi procesul se repetă. Prin contrast, moneda-tichet locală n-ar trebui să fie strîns legată de importuri, s-ar baza pe mărfuri și produse locale și ar fi mai stabilă. Oamenii și-ar plasa rapid economiile în ea, ceea ce o va face puternică și răspîndită în zonă, contribuind astfel la propria ei lansare. Succesul altor forme de investiții locale, în obligațiunile emise de autoritatea locală, dovedește valoarea unor asemenea idei și forța lor de a pune în mișcare sistemul economic pe partea de investiții.
Pentru producători, angajatori, plata în tichete (cum sînt cele de masă) e o formă de a reduce fondul de salarii și impozitului. Ceea ce, la gradul de fiscalitate din România este o oportunitate interesantă.
Sistemul de pe Valea Prahovei nu știu să mai fie astăzi în funcțiune. Dar unele firme s-au prins la timp de funcționarea monedei-tichet și și-au construit o zonă „locală” proprie, cît mai întinsă. Așa că tichete se oferă, pentru a fi consumate în rețelele care le acceptă. Ați văzut toți diversele reclame cu „Tichet Restaurant” și altele de acest fel. O altă formă de „monedă-tichet” este cardul Romtelecom (și celelalte carduri preplătite), care funcționează pe același principiu, al invitării consumatorului să consume totul de la un singur furnizor. Beneficiile care se scurg la Romtelecom confirmă valoarea ideii, la fel și creșterea uluitoare a pieței telefoniei mobile. Consider aceste tipuri de „monedă-tichet” ca fiind prea restrictive, deoarece prin furnizorul unic pe care-l au se încalcă de facto un principiu al economiei de piață, cel al liberei concurențe între furnizorii de produse/servicii. Aceasta duce la umflarea prețurilor produselor oferite prin acest sistem, ca efect al monopolului de facto. Clientul nu mai poate schimba cardul pe bani și nici nu poate cheltui de pe acel card la telefonul mai ieftin, al concurenței, dacă emitentul cardului mărește nejustificat prețurile. Iată de ce susțin emiterea de tichete de hîrtie, cu elemente de siguranță, ca la cecuri și bancnote, dar cu largă circulație locală, acceptate de firme comerciale diferite.
Un economist pe care l-am consultat cu ocazia documentării făcute în vederea scrierii acestui articol mi-a confirmat că ideea monedei locale ca alternativă la o monedă națională cu tendințe inflaționiste nici măcar nu este nouă, ea fiind aplicată experimental și în altă parte a lumii (Germania). Am fost chiar bucuros să aud că acolo experimentul a reușit, ba chiar prea bine, și după un timp, climatul economic devenind mai bun, s-a renunțat la ea. Ideea care s-a desprins din discuție era că merită încercat, măcar ca instrument de creștere a bunăstării locale și ca instrument de oprire a tăvălugului inflaționist, deoarece, și aici îl citez: „pîrghiile financiare de acest fel sînt printre cele mai puternice pîrghii de conducere a economiei”. Istoric vorbind, moneda locală era folosită încă din evul mediu.
Am avut ocazia să aflu părerea domnului primar al Bacăului despre importanța atragerii fondurilor în județ, atunci cînd s-au prezentat presei concluzii despre proiectele derulate prin ANL. Am reținut că domnia sa este o persoană care sprijină această idee de îmbogățire a orașului și, implicit, a regiunii. Cînd lansăm moneda locală, domnule primar ?
Lasă un răspuns