Vă promisesem într-un număr mai vechi o revenire asupra unei probleme care merită să stea în atenția tuturor părinților. E problema dependenței de jocurile video. Iar dacă sînteți implicat chiar dumneavoastră înșivă, e bine să știți ce vi se întîmplă. Și n-ar strica să începeți dezintoxicarea renunțînd la Tetris și celelalte asemenea, sau cu el. Am adăugat o listă de jocuri în penultimul paragraf al articolului. Nu, nu e vorba de episodul din Star Trek în care unul din membrii echipajului aduce de pe o planetă o jucărie, o multiplică și o oferă colegilor astronauți, făcîndu-i pe toți dependenți, pînă cînd unul dintre mai tinerii membri ai echipajului sesizează pericolul, cuplează jucăria la unul dintre computerele medicale și simulează efectele ei asupra creierului uman, dovedindu-i științific nocivitatea. Nu! E vorba de ceva ce se petrece printre noi, pe Pămînt.
Prima oară am văzut manifestarea acestei, să-i spunem, dependențe, la unul dintre foștii mei dascăli. După o oră de informatică, respectivul n-a rezistat să ne dea în pauză încă o lecție, nuuu, nu de informatică, ci una de Tetris. Dacă totuși nu știți ce e Tetrisul, vă spun eu: e jocul acela cu grupe de 4 pătrățele (formînd diverse figurine) care „cad” într-un spațiu de forma unui dreptunghi. Scopul jocului este să învîrți piesele aflate în cădere și să le orientezi mișcarea (deplasîndu-le în stînga și în dreapta), astfel ca ele să se îmbine fără goluri. Folosiți trei comenzi: rotește, stînga și dreapta. Mai există o a patra comandă, „jos”, care accelerează căderea unei piese, dar vă puteți lipsi de ea. Pe măsură ce completați mozaicul astfel format, el se deplasează la rîndul său în jos, rîndurile completate dispar și aveți loc pentru adăugarea, sus, a unor noi piese. Iar pe măsură ce jocul progresează, viteza cu care cad piesele crește, mărind efortul și pasiunea jucătorului. Unde îl găsim? Pe orice calculator, de la anticele HC-uri și Sinclair Spectrum-uri pînă la ultimile computere multimedia. Se poate cumpăra de la chioșc sub forma unei jucării puțin mai mari ca o telecomandă. Mai nou, e candidat pe lista jocurilor de oferit pe display-urile telefoanelor mobile. Oferă satisfacție imediată. Iar creșterea de viteză oferă stimularea cerebrală necesară unei ridicări de adrenalină sau creșterii nivelului altor substanțe chimice din creierul nostru. Medicii ne pot spune mai multe despre ele. Care e efectul acestor substanțe produse de cavalcada informațiilor prin nervii noștri știm deja și din articolul precedent, în care pomeneam de efectul concentrării asupra boxeorilor: creierul poate secreta substanțe care se fixează pe aceeași receptori ca și morfina. Pe scurt, avem șansa de a ne autodegrada. Se știe de mult că există oameni care, datorită unor asemenea fenomene fiziologice, au devenit dependenți de…muncă. Ceea ce măcar nu-i neproductiv, ba, dimpotrivă. Dar să devii dependent de o jucărie, care e un fel de ceas electronic… e cel puțin nepotrivit. Adulții se descurcă. Disciplinați de presiunea lui „trebuie” și încărcați cu destule griji, vor trebui vrînd-nevrînd să se oprească sau să ia „drogul” în doze aproape homeopatice. Necazul e cu acei copii care sînt lăsați pe seama jucăriei ore în șir. Culmea e că părinții sînt încîntați: odrasla stă cuminte în colțul ei și se joacă. Dar prețul, pe termen lung, e prea mare. Mai bine cumpărați copilului o minge, chiar cu riscul de a plăti geamurile sparte. E mai sigur pentru creierul, mușchii și sănătatea lui. Asumați-vă riscul rezonabil de a plăti un eventual geam spart decît un eventual meditator pentru un copil cu rezultate școlare proaste. Alegerea vă aparține. Iar pericolul e mai mare decît pare. Deși, zic unii, „la urma-urmei n-ar fi decît o jucărie”. Este o jucărie, dar una extrem de penetrantă. În cuvîntul introductiv de pe CD-ul unde era un asemenea joc (Clickomania- un fel de tetris de-a îndoaselea, în care trebuie să elimini piese dintr-un mozaic deja format, iar celelalte pătrate cad reașezîndu-se) unul din redactorii revistei PC Magazin scria:
Clickomania este comparabilă doar cu tetris-ul ca timp petrecut în fața computerului. Odată instalat, începi să te întrebi de ce oare nu e integrat în shell-ul de Windows și de ce întîrzii zilnic la muncă… Un sfat de la Stan Pățitul: nu-l instalați la serviciu!
Dovedind un fair play remarcabil, autorul jocului în discuție, de altfel și el mirat de numărul mare de fani pe care-i căpătase jucăria sa, scria printre explicațiile programului: Is there a remedy against Clickomania addiction? There’s one: Browse for the file „click. exe” with explorer, highlight it and press the „Delete” key. But I am sure that’s not what you want to do;-)
Another possibility would be, that you play it till it spoils completely for you! But the safest thing: Think carefully before you start playing. Ceea ce într-o traducere liberă s-ar transcrie așa: Este vreun remediu contra dependenței de Clickomania? Iată unul: Răsfoiți printre fișiere căutînd „click. exe” (n.n programul, jocul însuși) folosind Explorer-ul, selectați-l și apăsați butonul „Delete” (n.n. adică ștergeți fișierul). Dar sînt sigur că asta nu-i ceea ce văd doriți să faceți;)
Altă posibilitate ar fi să-l jucați (n.n probabil la serviciu!) pînă vă ruinează complet. Dar cel mai sigur e: Gîndiți-vă bine Înainte să începeți a vă juca.
Lista jocurilor pe care le-am văzut jucate la serviciu cu frenezie este destul de lungă. Dacă printre ele găsiți și jocul dumneavoastră favorit, iar șeful v-a atenționat deja că nu va faceți treaba, e momentul unei schimbări de atitudine… sau poate de serviciu. Iată-le pe cele mai jucate, implicit și cele mai vechi: Solitaire (am văzut pe cineva jucîndu-l la locul de muncă și pretinzînd șefului că acesta era un test pentru monitoare, și deci el, lucrătorul, era în activitate!!! – o consider gluma deceniului), Tetris, Lines (se joacă și la firmele private), Poker, PacMan sau mai vechiul Cruckie pe care nostalgicii îl mai joacă încă pe emulatoarele de Spectrum. La acestea adăugați Pentix, Clickomania – de care vorbeam – și o serie întreagă de jocuri „first person shooter” dintre care amintim Wolfenstein, Doom, Heretic, Shadow Warrior, Hexen, Qake, Sin, Unreal… lista o puteți continua dumneavoastră. Am avut un coleg programator, mare jucător de Doom, care atunci cînd „ciuborgii” (așa alinta el unele personaje pe care le considera cyborgi- creaturi mixte, jumătate biologice- jumătate tehnologice) revărsau rafale de inele de foc, trăgînd în personajul său de pe ecran, se ferea, făcînd nu numai „strafe” (adică saltul lateral al personajului din lumea virtuală) din tastatură, dar se și balansa amplu în stînga și-n dreapta pe scaunul său, cu o mișcare din umeri, de parcă inele de foc ar fi năvălit cu adevărat, prin ecran în cameră. Bineînțeles că totul era spre deliciul asistenței de la birourile vecine și de la cele din față, de unde se putea ghici exact activitatea de la calculatorul dependentului, după mișcările capului și bustului acestuia. Curat realitate virtuală. Ce să mai spun? Acum, cînd scriu acest articol, undeva, la cel mai apropiat computer, telefon mobil sau joc pe ecran din cristale lichide, cineva „face o bilă” (Lines) sau „pune o cărămidă” (Tetris) sau, pur și simplu, „dă un click”.
Lasă un răspuns