Dan POPA
E aproape ora 12.00. Merg pe trotuarul prăfuit, deoarece iarna acestor zile de decembrie a întîrziat la întîlnire. Cerul este de culoare bleu-cenușiu. Trotuarul e îngust. Pe marginea străzii, mașinile sînt parcate bară la bară. Pieton fiind trebuie să ocolești cu dexteritate trecătorii și oglinzile retrovizoare. Strada duce la piață. Lumea merge într-acolo sau se întoarce cu sacoșa plină ori goală, după nevoi, buget și noroc. Chiar la colțul străzii, aproape de intrarea în piață, un coș de gunoi de culoarea lămîii își deschide larg gura pătrată în așteptarea celor dispuși să arunce în el ceea ce nu le mai este de trebuință. Coșul stă, tăcut. Nu scoate nici măcar un scîrțit cum ar putea-o face un balansoar neuns. Pare că nimeni nu l-a atins de o bună bucată de timp. Parcă pentru a-i face în ciudă, două pahare de plastic cu lapte sînt aruncate pe asfalt, la nici doi metri de el. Paharele sînt albe, mici. Firma producătoare, o firmă autohtonă n-a mai investit în decorarea pereților lor cu sigle
colorate și desene atrăgătoare. Inscripțiilor le e rezervată folia de staniol care acoperă paharele. Pe ea scrie ceva cu litere de o evidentă culoare roșie. Probabil, denumirea produsului și a furnizorului. Paharele zac, fiecare culcat pe o parte. Forma lor, o
formă de trecere de la rotundul bazei la pătratul gurii, le permite să nu se rostogolească, deși trotuarul este înclinat în direcția coșului care le așteaptă răbdător.
În spatele meu merg doi cetățeni trecuți de prima tinerețe. Probabil au dat de mult copiii la școală. El poartă pantaloni de culoare închisă și o haină scurtă dintr-un material de camuflaj, tărcat cu pete
albastre-vineții. Culorile sugerează o uniformă de poliție, dar totodată o haină bună pentru a te camufla. Dacă n-ar fi culorile cam albastre, ar aduce bine cu jachetele vânătorești. Doamna care-l însoțește are un cojoc lung, de culoarea cămilei, bordat cu o garnitură din blană de pe vremea defunctului Ceaușescu. Blana
pare să se fi rărit puțin, dar firele pufoase sînt încă de efect. Căciula de pe cap este din același fel de blană. Amîndoi duc cîte o sacoșă. Merg alături.
Una dintre cutiile de lapte a suportat mai greu căderea pe caldarîm. Într-o margine, staniolul s-a desprins, iar cîteva picături îndrăznețe de lapte au luat-o la vale pe trotuar, marcînd o linie maronie cu un vărf alb, ca un băț de chibrit cu capul de omăt. Un băț strîmb. Prima care vede cutiile de lapte este doamna. Se oprește o clipă în dreptul lor și discret, dar totodată ferm împinge una dintre cutii cu vîrful de culoarea cafelei cu lapte al pantofului ei cu toc lat. Cutia scoate încetișor un „fleoc-fleoc”, semn sigur că e plină. Prin peretele translucid se vede, la o privire atentă, mișcarea conținutului, rezultat al loviturii date cu vîrful pantofului. Doamna are o privire atentă. A văzut. Își oprește soțul trăgîndu-l iute dar finuț de mînecă. El ar fi trecut mai înainte, ca pe lîngă zecile de gunoaie pe care le zărești zilnic pe străzile orașului. Doamna îi spune ceva. El rămîne o clipă încremenit. Privirile amîndorura se îndreaptă în jos, unde, pe trotuar, la picioarele lor stau nemișcate paharele de lapte descrise mai înainte. Domnul mută sacoșa dintr-o mînă în alta. Nu pare convins. Doamna insistă. El mai aruncă o privire în jur. În fine, e de acord, mai de voie sau de nevoie. Au doamnele atunci cînd vor un lucru o putere de convingere, ceva de speriat ! Cei doi se apleacă aproape deodată și ridică paharele. Doamna citește inscripția de pe staniol și răspunde întrebării neauzite a companionului său: „Lapte de consum!”. Nu spune și ce vrea să facă cu el. Noi, privitorii scenei, nu știm ce destinație va dori să-i dea. Poate îl va mînca pisica, sau poate alt animăluț de casă, ori – și la ideea aceasta simt un frig cu furnicături pe spate – va fi pus pe masa sărăcăcioasă a familiei. Putem doar să ne închipuim. Cert este că desfac împreună băierile unei sacoșe de culoare albastru-vinețiu din care se ițesc două gîturi de sticle „pet” și doamna pune cu grijă paharele cu lapte în sacoșă. Le așază atent, unul peste celălalt, să nu le verse. Sacoșa își reia poziția în mîna soțului. Cei doi discută mai departe dîndu-și cu presupusul asupra originii neașteptatului chilipir. „S-o fi rupt punga cuiva !”
Apoi pleacă mai departe și se pierd în vălmășagul de oameni și tarabe al pieței, aflat în creștere la această oră a zilei. Paharele au dispărut de pe asfalt și numai dunga albă a lingurii de lapte scurse dintr-unul din ele brăzdează trotuarul ca un semn enorm de exclamare. Unul bun de pus după sintagma „lapte de consum”.
Lasă un răspuns