Dan POPA
Astăzi vorbim despre cîinii vagabonzi ai Bacăului. Povestea începe, nu vă mirați, nici mai mult nici mai puțin decît în Japonia. Mai precis, în acea insulă japoneză în care sînt venerați crabii care au pe carapace, imprimată în relief, o figură de samurai. Legenda spune că acei crabi, care în locul unei carapace uniform bombate au una cu umflături trebuie aruncați neaparat înapoi în apă de pescarul în plasa căruia ajung. Nici vorbă să ia calea piețelor de pește și produse ale mării, atît de răspîndite în Japonia. Explicația acestui comportament plin de respect pentru bietele crustacee cu platoșa gravată de liniile unei figuri aproape umane se află în bătăliile duse de samuraii acelor „daymio” din epoca feudală. Iar crabii de azi, a căror formă amintește de un chip de samurai, sînt tocmai, spune legenda, consecința unei asemenea lupte în care cei învinși au luat calea mării, pierind cu toții. Nu sînt, din păcate, istoric de profesie ca să vă pot spune secolul, anul și numele conducătorului trupelor decimate sau alte detalii ale evenimentului povestit. Și nici nu se poate afla ușor cîte din detaliile unei legende străvechi, povestite și repovestite peste generații sînt autentice și cîte sînt rodul fanteziei emoției sau, de ce nu, uitării povestitorului. Povestea însăși oferă doar o explicație legendară pentru un fapt real: un chip care aduce oarecum cu un chip de samurai e imprimat în relief pe carapacea unui crab. Ceea ce intrigă totuși, dincolo de frumusețea legendei, este tocmai apariția acestui chip aproape uman pe o banală carapace de crustaceu. Și nu e vorba de un unicat, așa cum este Sfinxul din Bucegi sau figura semănînd cu o față de om, fotografiată de sondele NASA pe Marte. Pescarii japonezi prind destul de des asemenea „exponate” de crabi, iar dacă recunosc în formele de pe crusta lor figura de samurai, le aruncă înapoi în mare. Dar cine a fost creatorul real al acestei varietăți de crab? Mister.
Biologia, mai exact teoria lui Darwin ne aduce răspunsul. Pescarii înșiși! Dar cum? Probabil cu secole în urmă, cînd imaginea celor înghițiți de mare era încă proaspătă în mintea pescarilor japonezi, un crab avînd o vagă asemănare cu o figură umană a căzut în plasa unui pescar nipon. Acesta, poate mai superstițios decît alții, a crezut că vede în formele lui o figură de samurai. Sau poate a văzut o altă formă deosebită. Oricum ar fi fost, l-a aruncat înapoi în apă. Și întîplarea nemaiauzită, povestită celor de pe mal a căpătat în timp explicația legendară. Acei crabi au devenit simbolurile sufletelor samurailor. Dar de ce n-au pierit crabii cu această carapace ciudată? Ei bine, odată cu nașterea legendei, a fi crab cu o asemenea carapace devenise o adaptare la mediu, un lucru care îți permitea să supraviețuiești. Selecționați și protejați de pescari, așa cum fermierul își selecționează vacile cele mai productive, crabii legendari au desenat din ce în ce mai bine pe carapace chipul de samurai. Poate unele exemplare au avut un desen mai puțin reușit și cu siguranță așa ceva trebuie să se fi întîmplat, dar acelea au luat iute calea bucătăriei. În schimb, crabii cu chip de samurai pe carapace au devenit, prin selecție, din ce în ce mai dotați în privința calității după care erau selecționați. Iar astăzi, prin selecția făcută de pescari, în mările Japoniei există crabi a căror crustă are pe ea, în relief, formele unui chip uman.
O asemenea selecție se face și la noi în oraș. Nu la crabi, ci la cîini. Copii, mai mult sau mai puțin oacheși, s-au specializat într-o afacere care le aduce ceva bănuți. Prind sau fură de prin curți cîini disponibili ori căței pașnici, pe care îi vînd pe cîțiva bani hingherilor. Aceștia fac rost ieftin de cîinii, care constituie produsul „muncii” lor. Ba, uneori, puștanii au discuții aprinse cu portarii sau angajații instituțiilor, oameni care mai țin un cîine pe lîngă ei, așa, ca pentru pază. Discursul puștilor e simplu: „Nenea, las’ că vin eu și tot ți-l iau!”
Care sînt cîinii luați? E simplu: cei mai mici, mai pașnici și mai blînzi, care se lasă momiți de copii. Puștanii nu s-ar încumeta să prindă un cîine mare, feroce și iute de picior. Treaba aceasta dă bătaie de cap și unui hingher cu ceva experiență, dat fiind că patrupedele aleargă mai repede decît bipedele. Concluzia: toți sau cît mai mulți dintre cîinii mici, blînzi sau mai puțin dotați pentru fugă iau calea hingherilor. La fel procedează și unii hingheri lipsiți de experiență: prind și ei ce e mai pașnic, mai domestic sau mai ușor de prins. Acum o întrebare pentru dumneavoastră: Ce cîini vor rămîne în libertate, nesterilizați și își vor transmite genele noilor generații de căței care odată ajunși mari le vor semăna cu totul? Ați ghicit, cîinii agresivi, feroce și iuți de picior. Cei numai buni să vă muște zdravăn și repede apoi să dispară cu mare viteză. Pentru că prin alegerea unor cîini și lăsarea altora în libertate exemplarele protejate astfel se înmulțesc mai dihai și-și accentuează caracteristicile. Adică exact lipsa blîndeții.
Acum vă este clar de ce am început istorisirea de azi cu povestea crabilor din mările Japoniei, selecționați și protejați de pescari. Pentru că dorisem să vă împărtășesc felul cum lăsarea în libertate a unor anumite exemplare dintr-o specie dă naștere mai departe unor asemenea exemplare deosebite, „promovînd” în masa populației de vietăți chiar caracterul acelora lăsate libere. În cazul cîinilor, iuțeala și ferocitatea. Mulțumim atît puștanilor, cît și unora dintre hingheri pentru aportul deosebit adus liniștii și siguranței noastre.
Lasă un răspuns