Destine frînte. Vieți curmate. Oameni fără case, recolte compromise. Agoniselile de o viață pierdute în cîteva minute. Acesta este bilanțul trist și nedorit al dramelor pricinuite de natura dezlănțuită. Ca și cum grijile cotidiene care ne macină sufletele, ne îmbătrînesc și ne îmbolnăvesc de nervi nu ar fi de ajuns. Ca și cum detașarea politicienilor față de viitorul nostru, față de scurtarea unei tranziții ce apare fără de sfîrșit, care ne obosește prea mult, nu ar fi îndeajuns. Ca și cum psihoza creată – poate chiar voit – prin anunțarea unor apropiate cataclisme (cutremure și chiar sfîrșitul lumii) ce ne aruncă pe culmile disperării nu ar fi suficiente pentru a ne anihila curajul și speranța. Iată că la toate acestea se adaugă, din nefericire, ca un blestem, un alt dezastru, de această dată real și care a pus la grea încercare întreaga națiune: inundațiile și furtunile devastatoare. A ajuns oare România doar o țară a dezastrelor, a violenței crescînde, a instabilității politice și sociale, a neîncrederii între oameni și în Dumnezeu? După propriile experiențe, tindem să credem că în mare măsură așa este. Dar în special și datorită negativismului insuflat de difuzarea prin orice mijloace, doar sau cu preponderență, a știrilor „negre”, care ne fac și mai sceptici și cu o tendință mai accentuată de a face din orice o tragedie.
Adevăratele tragedii, pe lîngă cele personale care țin de dispariția, pierderea cuiva drag, sînt cataclismele la nivel de stat sau regiune, care s-au abătut cu o cruzime de nedescris asupra noastră în acest an: inundații, furtuni, incendii, secetă. Toate astea ne-au demonstrat încă odată cît de neputincioși sîntem în lupta cu forțele naturii. Și cît de mult avem nevoie unii de alții. Și de Dumnezeu.
Este momentul în care oamenii trebuie să treacă printr-un purgatoriu al uitării de sine, pentru a face mai mult, pentru a se revărsa mai generos către ceilalți. Acesta este de altfel și principalul mesaj al rîndurilor de față. Chipul omeniei trebuie să se arate ca și icoanele sfinte. Acum, pe postamentul vieții noastre singurul element, sentiment ce trebuie să triumfe este cel al solidarității umane, care înseamnă apropriere între oameni și unirea eforturilor în învingerea greutăților, în înfruntarea nenorocirilor. Aceasta este adevărata forță a umanului, adevărata calitate a esenței umane. Ar fi normală și binevenită și în continuare inițiativa ce s-a pornit pentru ajutorarea celor năpăstuiți prin colectarea unor sume de bani atît de necesare refacerii într-un timp cît mai scurt în toate zonele greu încercate din țara noastră. Este nevoie de o implicare mult mai mare. Chiar dacă soarele răsare și lucrurile par a fi intrate în normal. Încă mai există lacrimi și durere. Dar și speranțe care se îndreaptă spre noi. Pentru că cel mai frumos și mai adevărat lucru pe care-l poate face omul în viață este acela de a dărui și de a se dărui unor țeluri înalte, de a-și ajuta semnul pînă la sacrificiu. Doar așa umanitatea poate fi atotputernică și eternă. Doar așa se poate reflecta mai bine demnitatea poporului român atît de greu încercat de-a lungul existenței sale. Doar așa vom dăinui veșnic. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns