După mai bine de 14 ani de chinuri, suferințe și lipsuri de tot felul, unii spun că-n decembrie ’89 n-a fost revoluție, iar alții cred că a fost lovitură de stat. Personal, înclin să-i cred pe ultimii. În primul rînd pentru că o revoluție se pregătește într-un anumit timp, pe cînd evenimentele de-atunci au avut loc spontan, la care și-au dat concursul atît cei din garda personală a lui Ceaușescu, precum și anumite cercuri oculte mondiale, în încercarea lor de a subjuga și cuceri lumea. Aceasta este realitatea pe care ar trebui s-o cunoască toată suflarea românească, acea suflare care a jubilat după căderea regimului comunist. Însă nimeni nu s-a gîndit atrunci că odată cu căderea acestui regim va „cădea” și nivelul de trai pentru cei mai mulți oameni, deși cei care s-au erijat în noii conducători ai țării promiteau cîte-n lună și-n stele.
De-atunci și pînă acum patru ani, s-au succedat cîteva guverne care au făcut același lucru, dar viața de zi cu zi s-a înrăutățit tot mai mult. Așa s-a întîmplat că, la alegerile din 2000, românii au votat în majoritate cu partidul care este astăzi la Putere, convinși că de astă – dată proiectele elaborate pentru ieșirea din marasmul economic adus de guvernarea CDR nu vor mai fi niște vorbe-n vînt. Cîtă naivitate! Au trecut aproape patru ani de nerealizări și declin economic, răstimp în care Puterea de pe malul Dîmboviței s-a preocupat numai de răsplata unei clici clientelare care formează baza de susținere a regimului pesedist.
Voi reaminti, celor dispuși să se trezească la realitate, cîteva dintre minciunile debitate de actualii „stăpîni” ai României, înainte de alegerile prezidențiale și parlamentare din 2000, cînd prin manipularea grosolană a opiniei publice strigau în gura mare că prioritatea numărul 1 va fi „stoparea procesului de sărăcire a populației”, „crearea de noi locuri de muncă”, „soluționarea problemelor cu care se confruntă tineretul”, „reducerea TVA la produsele de bază”, „stoparea utilizării fondurilor încasate din procesul de privatizare ca venit bugetar”. PDSR-ul milita (sau cel puțin așa afirma) la data respectivă, „…pentru modernizarea țării, pentru îndeplinirea aspirațiilor de democrație, libertate, echitate și justiție socială, solidaritate și bunăstare, pentru reconstrucția autorităților statului”.
Ce s-a ales de toate astea am văzut. Astăzi, însă, pe copiii care mor de foame, pe bătrînii care-și vînd lucrurile din casă, disperați că nu le ajung banii pentru plata întreținerii la bloc, pe elevii și studenții care se zgribulesc de frig în clădiri mizere și lipsite de încălzire, aceste promisiuni demagogice nu i-ar mai impresiona.
Totuși, ne întrebăm: cum a fost posibil ca acest regim, ce se dovedește a fi unul antipopular, să întrunească adeziunea maselor într-o proporție atît de însemnată? Una din explicații rezidă în faptul că liderul FSN/FDSN/PDSR/PSD, Ion Iliescu, a fost dintotdeauna un profesionist al disimulării, care a știut să-și cosmetizeze imaginea și să-și motiveze prestațiile politice.
Dar propaganda prezidențială minte atunci cînd spune că „datorită poziției sale ferme, personalitatea domnului Ion Iliescu a devenit din ce în ce mai cunoscută în rîndurile unor largi medii profesionale și sociale din România, precum și din străinătate. Este omul politic despre care, încă din anii dictaturii ceaușiste, se vorbea cu speranță și încredere ca despre principalul oponent al totalitarismului, militant autentic pentru dreptate, libertate și democrație”.
Realitatea este cu totul alta. În memoriile sale, Alexandru Bârlădeanu spulberă definitiv aura de dizident pe care o poartă de ani de zile actualul șef al statului român: „Iliescu a fost, un timp, protejatul lui Ceaușescu. Ceaușescu l-a pus la conducerea tineretului. Era un post de mare încredere, de vreme ce Ceaușescu povestea cu mîndrie de timpul cînd îl deținuse el, iar după aceea l-a încredințat propriului fiu. Nu știu cum a ajuns Iliescu în grațiile lui Ceaușescu. Probabil influențat de conduita lui Dej, care nu-l putea suferi. (…). Îi reproșez lui Iliescu faptul că, în momentul în care se decidea soarta lui Ceaușescu (în decembrie 1989), de fapt soarta țării, lucrurile le-a hotărît numai el cu cîțiva anonimi, apăruți din neant. Aceste metode au permis apoi să se ridice problema legitimității noii Puteri – «revoluția furată». În ciuda aparențelor de labilitate și superficialitate de care dă dovadă, să nu uităm că omul politic Ion Iliescu a condus (și, din păcate, încă mai conduce!) o țară de 22 demilioane de locuitori, care suportă din plin «binefacerile» guvernării sale.
Pe lîngă multe altele, s-a mai promis «înființarea unui fond special pentru construirea de locuințe sociale pentru tineri»”. Inutil să mai spunem că majoritatea familiilor tinere se înghesuie în continuare cu părinții, prin grija președintelui și a Guvernului Năstase, pe care tocmai bătrînii i-au votat cu încredere, convinși că toate acestea se vor realiza. Acum, datorită promisiunilor neonorate în acești aproape patru ani, ne-am pierdut încrederea în politicienii PSD. Iar vocile lor vor răsuna în pustiu, ca niște oracole… mincinoase! (Aurel BERARU)
Lasă un răspuns