De ce tace clasa politica?

Politicienii, in general o specie extrem de vocala, si-au ingropat capetele in nisip si-si musca limbile ca nu cumva sa scoata vreo vorba. Pentru prima data dupa doua decenii, clasa politica se confrunta cu o criza fara precedent: nu are controlul contestatarilor. In principiu, in politica, stii care-ti sint adversarii, stii metodele de lupta, stii cum sa te aperi.

Mitingurile organizate de adversari le demontezi usor pentru ca esti la Putere si ai logistica necesara, ai sistemul de represiune, ai posibilitatea sa negociezi, la o adica. Poti face misto linistit de aia care striga in piata si-ti cer functia.

De data asta e altfel. De data asta politicienii stiu ca nu adversarii politici ii contesta. Nu pot contracara asmutind DNA-ul, Fiscul, Sanepidul peste ei si peste firmele lor. Nu pot anunta in presa aservita ca vinovatii pentru toate relele sint dusmanii politici, partidele de Opozitie. Ar putea, de fapt, dar nu i-ar crede nimeni.

Si nici n-au cu cine negocia, pentru ca fiecare protestatar in parte este un partid. Ar trebui sa negocieze cu toti protestatarii, ceea ce, sa recunoastem, este, practic, imposibil.

De asta nu mai vorbeste nici un ministru, nici un lider PDL. Pentru ca se tem. Undeva, in strafundurile mintilor lor a inceput sa incolteasca spaima ca ar putea pierde totul. Nu doar posturile politice, lefurile, averile, vilele si amantele. Ci si viata. Pentru ca exista o sansa mica-mica de tot ca evenimentele sa degenereze.

In fond, Revolutii s-au mai intimplat. Fiecare cu Robespierre-ul ei.