De te-ai deștepta, române!

Astăzi este Ziua Imnului Național. Probabil că unii vor afla doar întâmplător despre această sărbătoare, din știrile radio-televizate sau în momentul în care vor vedea niște militari, câțiva veterani (câți au mai supraviețuit vremurilor mai câinoase decât tranșeele dușmane) și multe oficialități adunate în fața Prefecturii. Unii – curioși – vor întreba: „Ce se-ntâmplă?” Răspunsul îi va dezamăgi: „Ziua Imnului?! Care imn? |la regal, de-l cântam când eram elev? Sau «Tricolorul»?… Parcă pe ăsta l-au schimbat după ce-au căzut comuniștii… Acu’ care-i?”. La urma urmei, dacă e să fim cinstiți, nici „Deșteaptă-te, române!” nu mai are mult! Comisia pentru modificarea Constituției (ați mai auzit ceva despre ea?) a propus schimbarea… schimbării. Cică ar trebui un alt imn, cu semnificații mai clare… Așa au zis și bolșevicii care au înființat Republica Populară: au interzis versurile pașoptistului Andrei Mureșanu pentru că vorbeau despre trezirea nației și dreptul ei la libertate. Devenise neclar: cântecul vorbea de libertatea „câștigată” (cu tancurile sovietice) sau de cea pierdută? După 65 de ani, unii politicieni dâmbovițeni își pun aceeași întrebare…
Soarta acestui minunat imn patriotic a fost eminamente politică. S-a născut din nevoia de a-i mobiliza pe românii din spațiul carpato-dunărean pentru a-și făuri patria și națiunea (valori care, în secolul al XIX-lea, au distrus imperii). „Deșteaptă-te, române!”, în 165 de ani, s-a cântat de fiecare dată când noi am trecut prin mari schimbări sociale. În 1989, în mod spontan, oamenii, sătui de clica lui Ceaușescu, au intonat pe baricade acest imn revoluționar. În mod natural, a devenit Imn Național, însă prin lege s-a stabilit că, la evenimentele oficiale, se cântă doar strofele 1, 2, 4 și 11… De ce? Tot oficial, răspunsul a fost că restul textului este scris într-un stil arhaic, foarte greu de reprodus astăzi!
Am recitit acele strofe, cele condamnate – prin lege! – la uitare. De exemplu, strofa 8 mi se pare și clară, și simplu de reprodus: „N-ajunse iataganul barbarei semilune,/ A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;/ Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,/ Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!”… Unii analiști ai textului s-au grăbit să interpreteze „cnuta” (bici cu sfârcuri, în vârful cărora se puneau alice) ca un simbol al amenințării rusești. Probabil că așa a gândit și Andrei Mureșanu, la 1848. Însă, peste timp, „cnuta” a căpătat semnificația asupririi noi, moderne (comparativ cu administrația otomană). De ce n-am cânta aceste versuri și astăzi, când „cnuta” de la Bruxelles ne plesnește ori de câte ori ieșim din ordinea impusă de Uniune. Plătim taxe occidentale din salarii orientale, ne „aliniem” la prețurile europene pentru energie și gaze naturale, acceptăm – împotriva firii și tradițiilor noastre – sodomia și distrugerea noțiunii de familie, a devenit o rușine să declari că-ți iubești țara, că te consideri patriot sau că te consideri egal în drepturi și obligații cu orice vecin mai de la Vest. O „cnută” subtilă ne disciplinează și ne reamintește că locul nostru este cel al executanților cuminți și neștiutori în ale democrației moderne. Probabil că ar trebui, din când în când, să cântăm și restul strofelor din Imn. Și dacă vom considera că Dunărea simbolizează toate bogățiile acestei țări, vom înțelege altfel strofa 10: „Români din patru unghiuri, acum ori niciodată/ Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!/ Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată/ Prin intrigă și silă, viclene uneltiri!”… Ce frumos sună „Deșteaptă-te, române!”…
Ștefan RADU