Democrația datornicilor

Cu cât se prelungește mai mult criza asta financiară cu atât se „ascute” lupta dintre cele două tabere: datornicii la bănci versus deținătorii de depozite. Incapabili să treacă de teoriile consumiste învățate pe la cursuri contractate pe net, tinerii „specialiști” în strategii anticriză repetă precum tonomatele stricate aceeași „melodie”: „Împrumutați-vă și consumați!”… Pare că lumea nu a înțeles un adevăr simplu: bunăstarea pe datorie este o iluzie vândută proletariatului pentru a-i da sentimentul că poate să-și permită un trai de „milionar”. Cu fiecare dolar (euro, franc sau leu) împrumutat pentru plata unui concediu mai de „Doamne-ajută!” sau pentru achiziționarea unui televizor cu leduri, datornicul strânge singur lațul care îl leagă de „glia” pe care băncile și marile companii fac profituri pe seama inconștienței consumatorului.

Timid, își face loc o altă teorie: cea care spune că ar trebui să consumăm doar cât ne permit resursele financiare proprii, iar împrumuturile să fie contractate exclusiv pentru investiții economice. Adică iei bani de la creditori doar cu gândul că-i vei pune să producă și niscaiva profituri mult mai mari decât suma dobânzilor și comisioanelor plătite. În Europa occidentală, acest comportament a devenit din ce în ce mai pregnant. De aceea se face atâta propagandă pentru „stimularea creditului”. Nu băncile refuză să împrumute oamenii, ci clienții au început să ocolească instituțiile de creditare. Citeam zilele astea un comentariu în „Ziarul Financiar” și mă minunam cu câtă ardoare semnatarul cerea scăderea dobânzii de referință la 4 la sută. Astfel, leul s-ar ieftini și toată lumea ar avea acces la… noi datorii! Pentru comentatorul respectiv, devalorizarea activelor din bănci (în primul rând, a depozitelor celor care nu s-au lăsat hipnotizați de „creditele cu buletinul”) nu ar conta. S-au dus vremurile în care „băncile-mamă” din Austria, Franța, Grecia sau Italia trimeteau lichidități „cu sacul” în sucursalele din România. Acum, băncile de aici, de cele mai multe ori, susțin „mamele” muribunde din Vest. Disperarea bancherilor este să atragă depozite, adică bani pe care să-i dea cu împrumut. Dacă ar scădea rentabilitatea economiilor personale, atunci deponenții ar „fugi” către alte variante de investiție, iar trezoreriile ar rămâne goale (exagerând un pic!). Așa că reducerea dobânzii de referință direct la 4 la sută este o aberație fără efecte pozitive pe termen lung. Nu doar nivelul inflației este definitoriu într-o asemenea decizie a BNR, ci și echilibrul dintre investitori și consumatori.

Cantitatea de bani din piață este relativ constantă (câtă vreme inflația stagnează la un nivel scăzut). Sumele sunt deținute de investitori persoane fizice sau juridice care le pun în circulație doar dacă au certitudinea unui profit. Altfel, capitalul poate fi tezaurizat în aur, diamante sau proprietăți imobiliare și viteza de circulație scade. Atunci se constată lipsa de lichiditate din mediul economic. Banii se produc în economia reală, în sectoarele productive și în serviciile de înaltă calificare. Plimbarea milioanelor dintr-un boutique într-altul produce doar un profit scriptic ce se transformă rapid în datorii imposibil de plătit. Asistăm la sfârșitul lumii hiper-consumiste, în care toată lumea cumpără și vinde, contractează datorii pentru a-și ridica standardul de viață individual și fuge de profesiile productive. Un vechi proverb românesc rezumă astfel situația: „Dacă eu îs domn, tu ești domn, cine mai pune făina în sac?”
Ștefan RADU