Despre amestecuri, combinații și întrepătrunderi

Mihaela BUFNILĂ

Foioasele se pierd treptat printre conifere, muntele se lasă ușurel către deal și dealul se topește înspre cîmpie, din prietenie poți spune vorbe grele, cît bine poate face dușmanul pentru tine, dulcele e mai dulce împreună cu amarul, mărul face brînza albastră și mai savuroasă, oboseala poate fi plăcută, plăcerea poate să coste și bucuria să întristeze.

Linie de despărțire clară nu există. Zahărul se face una cu cafeaua în siajul linguriței, crema intră în piele, laptele dă în foc, impermeabilul este străpuns, monolitul se fisurează, vinul se subțiază în apă, marginile se învecinează ce se învecinează și apoi trec una într-alta pentru a se învecina cu o altă margine pe care o înghit mai tîrziu.

Lumea nu se lasă împrejmuită cu una cu două, buruienile cresc la loc, vulpile sar gardul, apele ies din vad, lacătele cad, pereții se surpă, ierburile sparg asfaltul și oamenii dau buzna.

La gurile Dunării, însă, lucrurile nu stau așa. Dimineața devreme, cînd e încă întuneric, mare lucru nu se vede. Știi doar că te îndrepți către mare și te lași furat de linia orizontului pe unde marea ar trebui să vină către tine. Dunărea te mînă ușurel de spate către larg și vasul pe care te afli preia toate frămîntările apei de sub tine. Motoarele tac, de ce să muncească dacă toată Europa împinge la corabia ta, scoțîndu-te dintre maluri. La ora aceea Dunărea e încă neagră și malurile încă întunecate. încă nu se vede mare lucru. Se aud foșnetul lamelor de stuf, clipocitul apei, bătaia inimii călătorilor ieșiți de cu noapte la întîlnire cu marea. Stelele mai stau încă deasupra și se-nmulțesc în păcura unduitoare de sub ele, fețele corăbierilor sunt niște pete de și mai mare întuneric pe care numai sclipirea ochilor și zîmbetele mai fac ceva lumină. Pescărușii nu s-au ridicat încă din nisip, viețuitoarele de pe maluri nu și-au început încă treaba, iar corăbierii vorbesc în șoaptă pentru că e oră de somn adînc.
Stai cu ochii ațintiți spre linia orizontului și numai cînd întorci capul în stînga și-n dreapta vezi că orizontul e deja în spatele tău.
„Cam aici se termină Dunărea”, te lămuresc corăbierii. Unde? te-ntrebi și cauți o bornă, un panou, un baner. „Pe-aici”, arată corăbierii într-un gest larg, în care ar putea intra și insula Sacalin și rada portului din Sulina și felinarele din Odesa. Te uiți sub tine și dacă soarele a deschis măcar un pic ochii, vezi.

Apele cenușii și mîloase ale Dunării fac sluj și se gudură fără odihnă și fără speranță. Cristalină și de-acum albastră în lumina dimineții, marea nu le lasă să treacă dincolo de ceea ce sunt și le ține la respect. Linia dintre ape e neîntreruptă și de netrecut. Poate în adîncuri lingurița curenților de fund plimbă apele Dunării printre șuvoaiele murate. Poate în adîncuri peștii tineri plecați prea devreme în lume găsesc drumul înapoi către casă. Pe luciul apei, însă, apele nu se amestecă. Alături și niciodată împreună, Dunărea și Marea Neagră își păstrează fiecare fața, și-o apără și și-o recapătă după fiecare furtună.

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!