Despre flori și cerșetori

Constantin CĂLIN

Primăvara asta a explodat, pur și simplu! În mai puțin de o săptămînă, au înflorit forsythia, cornul, caisul, prunul și liliacul. De 1 mai, versul din „Noaptea” lui Macedonski era de actualitate: „Veniți: privighetoarea cîntă, și liliacul e-nflorit”. Nu și restul: „Cîntați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit”. După o zi de muncă, spre seară am ieșit din casă „la aer”. Și ce-am văzut? Zeci de inși din mulțime se plimbau cu crengi înflorite, în mîini. Bieții caiși, bieții pruni, bieții lilieci! Cei de la marginea aleilor, cei cu crengile întinse spre trotuar fuseseră devastați. În dreptul stadionului, un bărbat rupsese cîteva ramuri pentru soție și fiică, iar în momentul trecerii mele, la cererea celor două, făcea același lucru și „pentru bunica”! Pînă la capătul dinspre Policlinica veche, am mai întîlnit două sau trei scene similare. Pe chipul nici unuia dintre cei care jefuiau copacii, n-am observat nici cea mai vagă urmă de jenă. În mintea lor, probabil, gestul e învăluit în considerații inocente. Cuvîntul „vandalism” le este necunoscut. Dacă i-ai învinovăți de atentat la frumusețea peisajului, ar ridica din umeri sau ar riposta: „Ce te doare pe tine, bă?” Ei sînt liberi să rupă ceea ce n-au plantat, să culeagă ceea ce n-au semănat. De roșit, roșesc de efort, nicidecum de rușine.

Deunăzi, treceam prin pasajul de la Telefoane. În fața mea, pe mijloc, un gunoier, însoțit de doi consăteni de-ai săi, manevra un tomberon plin cu cartoane, deasupra cărora își pusese (imagine antologică, de film neorealist) diplomatul! Fudul nevoie mare, le dădea explicații celor doi „proști” din stînga și din dreapta lui. Înaintînd, unul dintre ei l-a întrebat de ce cîntă tînărul cu chitara de lîngă chioșcul de ziare. „De calic”, a răspuns cu superioritate omul cu diplomatul în tomberon. Era în vorbele și în atitudinea lui întreg disprețul celui care s-a văzut cu un „servici”, fie și la salubritate, față de cel care n-are nici unul și trăiește din „improvizații”. Întîmplarea mi-a amintit, însă, un lucru remarcat nu o dată. Față de cei care cîntă, cei mai mulți dintre trecători sînt la fel de insensibili ca și gunoierul cel fudul. Ofranda pe care o depun în cutia viorii ori a chitarei unui cîntăreț e aproape întotdeauna mai mică decît cea dată unei țigănci ce se tăvălește în praf și se văicărește asurzitor. Eu însumi mă simt încurcat cînd îl văd pe un vechi filarmonist, cu figură famelică, nesănătoasă, cîntînd la umbra unui zid, într-un potpuri original, fragmente din Brahms, Enescu, Ciprian Porumbescu. Cît, oare, să-i dau, ca să nu-l ofensez? Alții, obișnuiți cu fabula, văd în cîntărețul de pe stradă doar pe „greier”. Iar pentru el am fost învățați să n-avem milă.

A cerși ține, pînă la un punct, și de teatru. Adesea cerșetorul interpretează un rol. În urmă cu doi – trei ani, pe Calea Mărășești, mergea în cîrje, cu salturi repezi, din om în om, un băiat de școală gimnazială. Lumea credea că are de a face cu un invalid adevărat. Aflată întîmplător pe stradă, însă, o vecină de-a lui l-a demascat. „Măi, nu-ți e frică de Dumnezeu c-o să rămîi așa?”, i-a strigat ea. Cel admonestat și-a luat sub braț uneltele cerșetoriei și a șters-o din loc urgent. Cazurile de simulanți sînt numeroase. La ușa mea apare, o dată la trei zile, o țigăncușă înaltă, subțire, însoțită de cîțiva puradei. Cînd deschid, printr-o mișcare bruscă, lasă capul pe umărul stîng, moale, ca o găină amețită de căldură, și cu vocea înmuiată într-o durere îmaginară, cere „ceva de mîncare”. Emoționați, eu ori nevastă-mea, îi dăm. Atunci lăieții vor și ei, fiecare, negînd că ar fi frați ori că barem ar cunoaște-o pe „interpreta” lor. Întîlnită pe stradă, aceasta nu apare deloc umilă, epuizată de foame. Poartă șapcă de soare cu cozoroc lung, pășește iute și-i scumpă la „Bună ziua!” Un intelectual nu poate face ceea ce fac zeci, sute de cerșetori. Pus în situația de a cerși, el rămîne exterior „rolului”, se comportă neconvingător: decent, discret, cu un rest de ținută. Din această cauză, nu i se dă atenție. Dacă nu urlă, dacă nu se frămîntă, dacă nu exhibă o infirmitate, nimeni nu se oprește în dreptul său, nimeni nu se înduioșează de postura lui. Înaintea Paștelui am văzut un asemenea ins. Îmbrăcat într-un pardesiu, se fixase lîngă un stîlp din gardul Cimitirului central. Știind că nu e în stare să se vaite ori să întindă mîna, adusese cu el, de-acasă, două cărți (una despre Yoga, alta despre alimentația naturistă) și cîteva vederi ale unor orașe prin care trecuse în tinerețe. El părea bolnav, iar marfa lui uzată. Grăbită, lumea trecea într-o direcție sau alta, ignorîndu-l, fără a bănui că „domnul” ieșit cu sărăcia de vînzare traversează o dramatică nevoie de bani, că, cumpărîndu-i „marfa”, ar face un gest caritabil. La cîțiva metri mai încolo, un cerșetor sadea își făcea „cassa”: fîșicuri de monezi și pachețele de monedă – hîrtie. Pentru el, ziua fusese rentabilă.

Mergînd prin locurile în care sînt plasați cerșetorii (și sînt cam peste tot), cel atent poate deduce imediat semantica unora dintre gesturile lor. Copil, bărbat sau femeie, cerșetorul va invoca „sfînta zi de azi”, fie că e duminică, fie că e praznic împărătesc, fie că e o zi dintre cele obișnuite. Formula nu-i lipsită de o anume logică: în calendar, toate zilele stau sub protecția unui sfînt, mucenic, cuvios. Cuvîntul „sfînt” emană ideea de suferință și de bunătate. Dacă reziști la această primă provocare, ți se amintește că, dînd, o faci „în sănătatea dumneavoastră și a copilașilor dumneavoastră”. Hait, cu asta te-a atins: sănătatea e o continuă incertitudine. A ta ca a ta (îți zici), dar a „copilașilor”!… Dintr-o dată, emoția și îngrijorarea cresc. Tresari și scoți francul, ba uneori te și întorci ca să plusezi. De mare efect e, apoi, în gura cerșetorilor, cuvîntul „pîine” („dă, să am și eu o pîine”), folosit în cerșetoria staționară, în cerșetoria la bloc și în cerșetoria ambulantă, la care, în ultima vreme, se pretează din ce în ce mai mulți copii. Cum procedează? Sînt doi băieți sau două fetițe: unul din ei sau una din ele se va apropia de tine și, smiorcăindu-se, îți va spune că a pierdut „banii de pîine”. Acasă o așteaptă cinci frați flămînzi și niște părinți foarte răi. Prima dată, povestea pare autentică. O asculți tulburat și contribui la „pîinea” sau „pîinile” pierdute. Dar, imediat, dacă privești în urmă, vezi, cînd cuplul de copii se reface, satisfacția lor de-a dreptul răutăcioasă că te-au tapat. Împreună, leorpăind din pahare de înghețată, vor pîndi alt „fraier”!