Dacă analizăm fenomenul globalizării ca esență a creșterii gradului de integrare comercială și financiară a economiei mondiale și decelăm funcționarea regiunilor economice integrate, se observă cu ușurință că România pendulează între doi poli economici: SUA – superputere economică și militară stabilă pe termen scurt și mediu, și Uniunea Europeană – ansamblu economic în formare, cu dificultăți ce rezultă din cauze statale.
Expansiunea comerțului mondial în ultimele decenii a crescut de trei ori, mai mult decît producția de bunuri și servicii, datorită fluxurilor transnaționale de capital, fapt care defavorizează țările ce au făcut parte din blocul socialist, mai ales pe cele ce nu au reușit să se atașeze locomotivelor economice europene.
Relațiile financiare internaționale au o capacitate extraordinară în stimularea specializării producției prin intermediul realocării de capital pentru cicluri sănătoase de producție.
Economia fragilă a României a făcut ca investitorii străini să ne ocolească, iar împrumuturile de la F.M.I. și Banca Mondială au fost foarte subțiri, dacă ne gîndim la tranșe de cîte 20 de milioane de dolari la o populație de tot atîția locuitori, adică un dolar pe cap de locuitor.
Vinovată nu este tranziția ca fenomen în sine, ci instabilitatea legislativă, grupurile de interese economice și împletirea nefirească a politicului cu fenomenul bancar.
Aceste tare ale economiei post-decembriste au dus la un șoc economic și financiar intern, care a fost repetat ca atare de către bancherii și industriașii străini și, de aici, riscul ce planează asupra producătorilor interni și implicit a nivelului de trai. Nereușind să se sincronizeze cu economiile țărilor dezvoltate, economia românească a devenit cenușăreasă, iar în plan economic poveștile nu au loc.
Fiind marcați de diferențele tehnologice, ne este greu să gravităm în jurul economiilor stabile occidentale, încercînd varianta regionalizării în U.E. Numai că aici ne izbim de costurile politice, pe care nu putem să le plătim pentru că vrem – nu vrem trebuie să vedem că în plan politic și mai ales economic există suficiente animozități între S.U.A. și Uniunea Europeană, fără a mai pune la socoteală discrepanțele existente între nucleul U.E. și ultimul val de integrare.
Chiar în cadrul Uniunii costurile legislative generează bariere tarifare, care cu greu vor fi acceptate de noii veniți.
Negocierile noastre de aderare se fac de pe picior de dictat, pentru că sîntem nevoiți să ne transformăm-aliniem economia cu cea comunitară, proces dur, de durată și fără a ști precis care vor fi rezultatele după intrarea în ansamblul economic european.
Dacă în discuție ar fi doar vectorul economic problema ar fi cumva suportabilă, dar trebuie luate în calcul și celelalte componente, de la cele politice la cele de suveranitate statală sau, cum se exprimă plastic politologii occidentali, va trebui să renunțăm la unele componente ale suveranității.
Pierderea trenului de la 1 mai a.c. trebuie analizat ca un eveniment excepțional, negativ, și dacă cei puși să conducă destinele țării nu vor ști să evalueze cumpătat acest punct de răscruce vom ajunge să riscăm un derapaj istoric mai grav decît cel de după Marea Conflagrație Mondială, cînd am devenit satelitul Moscovei. România trebuie să depășească poziția de satelit-slugă, indiferent de unde ar fi stăpînul. Că am avut, sau nu, potențialul necesar pentru a fi primiți în Clubul select occidental, acum nu mai contează pentru că nici cei 10 nu l-au avut în totalitate.
Să lăsăm credulitatea de țară mărginașă în declarațiile de bună intenție ce vin dinspre Occident și să analizăm mai cu capetele noastre și cu mintea cea din urmă obstacole existente și cele ce vor fi ridicate, care pot înclina balanța în defavoarea noastră.
U.E. are probleme grele de rezolvat, care vor trena mult timp. Să nu fim uitați în sala de așteptare. Riscăm să devenim o problemă delicată, cu amînare sine die. (Jan NEGRU)
Lasă un răspuns