DEVORATORII DE CULTURĂ

Lauda impreciziei

Dan PERȘA

în lumea noastră agitată, în care acuzăm tot mai mult nevoia de precizie, se mai întîmplă, și chiar deseori, lucruri hazlii. Bunăoară, zilele trecute mi-am cumpărat un birou importat din Germania și, cum era „montat” (are o carte tehnică de am crezut că-i avion!), mi-a rămas doar să pun la locul lor sertarele și tăbliile. Le-am așezat, frumușel, una cîte una și, la sfîrșit, în sfîrșit, am vrut să pun pe ghiduri tăblia pentru tastatură și mouse. Ei, culmea, totul fusese „țais” pînă atunci, dar tăblia asta nu se brodea la locul ei. Credeți că am fost supărat? Nici gînd. Am rînjit cu satisfacție, ca în tîrg: uite că și „nemții greșește” (de parcă greșelile lor ne-ar putea gîdila mîndria națională)! M-am luat cu treburi încă vreo două ceasuri și am revenit apoi la tăblia mea, să văd ce și cum. Cînd colo, ce să vezi? O rotiță era înșurubată strîmb. Credeți că m-am supărat? Nici gînd. Iar am rînjit. Nu cum a fost proiectată nemțește s-a greșit, ci cum a fost montată românește! Ador lumea noastră românească!… Am avut ocazia să plec din România pe la mijlocul anilor ’80 în mod legal, fără nici o consecință. Dar n-am vrut. Nici mai tîrziu nu m-am gîndit vreodată să plec de aici. Și aș fi refuzat orice ofertă. O vreme am crezut că din pricina limbii celei românești. Chiar o iubesc, într-un mod foarte conștient de ce e limba românească din vechime, de la primele scrieri ce s-au păstrat și pînă astăzi. Cîte cuvinte, cîte expresii, ce de sentimente au încăput în ea, cîte gînduri s-au exprimat cu ea! I-am citit pe cronicari, am citit bibliile vechi, i-am citit pe cărturarii din vechime! Să spun despre o exprimare ce îmi vine în minte acum, a unui memorialist uitat, care spune despre o casă cuprinsă de flăcări: „o am văzut cufundată în foc”! Și cîte altele mai sînt, pentru cine vrea să le caute. Dar mi-am dat seama ceva mai tîrziu că nu limba românească e cea care m-a oprit să plec. Pentru că pretenția asta nu s-ar potrivi decît unuia ce ar cunoaște la fel de bine și limba altei nații. Tot ce știu despre limba franceză, de pildă, știu de la Cioran, care a folosit-o și a fost declarat de francezi mare stilist. El spune că franceza e precisă, inginerească, rigidă – pe cînd româna e fluidă, elastică, virgină, capabilă să exprime orice. Dar eu neavînd cum s-o compar, pentru mine româna e limba în care citesc, pe care o ascult pe stradă sau la televizor, în care comunic cu ceilalți. E ceva la fel de natural cum îmi sînt tălpile sau ochii. De aceea, nu din pricina ei n-am vrut să plec. N-am plecat deoarece la noi e mereu loc să-ți imaginezi ceva. Deoarece, în imperfecțiunea unei montări, stă, poate, un gînd la ceva înalt. Mă gîndesc că meșterul ce a montat rotița a pus-o strîmb pentru că visa în acea clipă cîte planete locuite or fi în univers? Sau, poate, pentru că era îndrăgostit și se gîndea la iubita lui. într-o lume în care vrei, musai, precizie, nu te poți reflecta la așa ceva. De aceea și sîntem toleranți, noi, românii. Știm că micile erori tehnice ascund în spatele lor ceva profund omenesc. Helvetica-R

în lumea noastră agitată, în care acuzam tot mai mult nevoia de precizie, se mai întîmplă, și chiar deseor

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!