DIN VÎRFUL PENIȚEI Hoții de flori

Trei copii – cel mai mare n-are mai mult de 13 ani – au băgat spaima în florile din jurul blocurilor din zona Pieții centrale. Unul e mic de zici că n-are 10 ani, ceilalți doi sînt înalți și subțirei. Îmbrăcați cuviincios, curați, nu-i poți bănui că ar fi cerșetori sau „aurolaci”. Dar, scăpați de sub supravegherea părinților – sau, mai știi, poate îndemnați chiar de aceștia! – cei trei dau buzna, ziua-n amiaza mare, dar și noaptea, pe spațiile verzi, migălite mai ales de pensionari, și pleacă de-acolo cu buchete de gladiole și alte flori și de liliac pe care, mai apoi, mai mult ca sigur, le comercializează.

I-am văzut cu ochii mei cum au intrat pe un spațiu verde din fața blocului 1 de pe „Ana Ipătescu” dar, spre ghinionul lor, au fost văzuți și fugăriți… Vecinul Gavrilă Șmit a prins unul dintre ei, dar l-a scăpat și, drept urmare, un geam de la ușa blocului a fost făcut țăndări. Nu știu cît și-or mai face de cap, poate le va veni, în cele din urmă, cineva de hac, poate chiar jandarmii sau polițiștii, dar, pînă atunci, adio flori…!

La semafor

E „roșu” la trecerea de pietoni și oamenii așteaptă „verdele”. Un bunic își învață nepoțelul de trei anișori că nu-i voie să treci strada decît atunci cînd apare culoarea verde. Dar iată un tînăr – suplu, atletic, îmbrăcat în blugi și un tricou cu un taur pe el și, dedesubt, ceva scris în englezește – care dă lumea la o parte și trece. Un automobil e cît pe ce să dea peste el, dar insul înjură șoferul, în timp ce bunicul îi strigă, „nu vezi, băiete, culoarea roșie…?” Tînărul întoarce capul și, din mers, îl înjură și pe cel care-i face observație; un domn înalt, care spune că-i „polonez”, dar e stabilit în România de vreo 20 de ani, îi atrage atenția bunicului, „domnule, nu-i bine să te pui cu ăștia, dacă se întorcea riscai să rămîi fără dinți…!” Bunicul își ia nepoțelul și trece strada – apăruse „verdele” – gîndind că e mai „curat” să-și țină gura…

Efigia lui Brâncoveanu

N-am ce face și întreb vînzătoarea – căreia îi dau o mie de lei – a cui este efigia de pe monedă. Tînăra se uită lung, ce-i aia, cum i-ați zis, efigie…?, da’ de unde să știu…? Îi spun că e vorba de „fotografia” de pe banul de o mie, ea dă din umeri și zîmbește ademenitor… Nu, nu știe, deși, zilnic, umblă cu mia asta de lei!… Atunci o privește cu atenție și, rîzînd cu poftă, „e a unuia Constantin Brâncoveanu”. Încerc să aflu de la ea dacă a auzit de Constantin Brâncoveanu, nu, n-a auzit, dacă era un fotbalist, din Italia sau Spania, dacă era Mutu sau Chivu, da, ar fi știut…

Plec cu moneda în mînă și întreb la alte magazine. Nimeni, absolut nimeni, nu știe a cui e efigia de pe mia noastră de lei. Bag bănuțul în buzunar și mă întreb; „la urma urmei, și ce dacă nu se știe a cui e efigia, și ce dacă habar n-au cine a fost Brâncoveanu…?” Ăsta-i banul nostru, Leul nostru amărît, ăștia sîntem noi…

„Veniți: Privighetoarea cîntă…”

Și, dacă tot m-am obișnuit – obișnuință al naibii de neplăcută – să mai pun, din cînd în cînd, cîte o întrebare de cultură generală tinerilor mei prieteni și cunoscuți – îl întreb pe Marius cine a scris celebrele versuri: „Veniți: privighetoarea cîntă, și liliacul e-nflorit…, Mirabela Dauer sau Eminescu…?” Fără să stea pe gînduri, tînărul meu amic îmi răspunde: „Cum cine, Eminescu…!” Răspunsul mă întristează, deși aici, în incinta dintre blocurile noastre, cei doi lilieci plantați, cu vreo douăzeci de ani în urmă, de niște oameni de suflet, foști vecini dar plecați între timp în Eternitate, sînt în floare… Costel, un alt tînăr vecin pe care-l întîlnesc, îmi răspunde imediat că Mirabela Dauer a scris versurile acestea nemuritoare, iar mai încolo un alt vecin nici n-a auzit de aceste versuri… În sfîrșit, după îndelungi „investigații”, Elena, fata aceasta frumoasă, elevă, al cărei tată lucrează la Salvare, îmi răspunde cu dojană: „Cum se poate să nu știți…? Ce Eminescu, ce Mirabela Dauer…? Macedonski, în „Noaptea de Mai”! (Eugen VERMAN)