Dirijoarea lumii de la Vermești

Virginia V. e una dintre figurile celebre printre locatarii Centrului de reabilitare și recuperare neuropsihiatrică de la Vermești. Se consideră superioară tuturor, drept pentru care îi place să fie respectată, regulă la care se supune, de fapt, tot personalul, de sus și pînă jos. „âi place să fie menajată, e o burgheză convinsă, îi place să iasă în evidență și face numai ceea ce îi convine. Vrea să fie îngrijită și are momente cînd caută să se îmbrace în ținută clasică”, mi-a descris personajul Elena Dumitru, asistent medical la acest centru. Mai aflu că, atunci cînd nu este în crize are un limbaj peste medie și că poate fi o companie plăcută. A reușit chiar să strunească un cor, pe care îl dirijează cu abnegație de sărbători.

Partitura care a oprit potopul

„Sînt prima femeie dirijoare a lumii, în 1977, cînd a fost cutremurul. Am rămas compozitoare și poetă. Am făcut și institut, și conservator și am și 36 de ani în învățămînt. Mă respectă tot personalul de aici, eu le respect pe asistentele care îmi dau somnurile noaptea”, s-a prezentat fără prea multe întrebări Virginia V. „înainte să vină potopul, am avut dureri de cap trei luni și, în toiul potopului, am făcut compoziția. După ce am terminat-o, s-a oprit și potopul. Se cheamă rugăciune pentru oprirea potopului. A venit să îi pedepsească pe cei vinovați”, a început discuția interlocutoarea, în timp ce mă sfredelea cu privirea.
„Vreți să aduc partitura?!”, mă întreabă aceasta. Curioasă să văd ce miracol a întors puhoaiele în matcă înainte să ne înghită pe toți, îi cer să o aducă. După cîteva clipe, femeia apare cu o coală de hîrtie pe care era desenat un portativ cu markerul verde, iar pe el cîteva note mai îngroșate. „Vreți să vi-l cînt?”, a continuat ea. âi dau acceptul mai mult prin semne.
Interpretarea compoziției nu a durat mai mult de jumătate de minut. Suficient cît să percep o înlănțuire de note vesele. Mai aflu că acum mai are în lucru o poezie menită să aducă soarele. Nu am șansa să o ascult, pentru că dirijoarea are și ea tainele ei, pe care nu le dezvăluie cu una cu două. Cît despre modul în care a reușit să modeleze corul centrului, răspunsul a venit printr-o întrebare: „Cu handicapații să faci cor ?!”
„Destinul m-a făcut compozitoare. Din pîntecele mamei mi-a fost scris să fiu dăruită muzicii. Invidia pentru talentul meu și persecuția m-au adus aici. Cînd eu am ieșit dirijoare, trei colegi de la liceul de muzică au făcut infarct”, și-a prezentat povestea compozitoarea. Pentru că știam că are un apetit aparte pentru hainele stilate, încerc să aflu ce culoare preferă. „Culoarea muzicii, a pianului, a viorii pe care nu o pot compara cu nici o altă nuanță din spectrul culorilor”, m-a lămurit Virginia.

Educație spartană

Virginia V. nu trece cu una, cu două peste originile de viță nobilă din care se trage. „Am avut acasă parte de o educație spartană, știți cred ce înseamnă asta?!”, îmi aruncă ea, oprindu-se pentru o clipă. După ce îi confirm, femeia continuă: „Mi-a prins foarte bine asta în viață. Mă trag dintr-o familie de preoți și de moșieri. Eu am căutat să fiu atît de corectă în viață, ca să nu mă poată invidia nimeni. în ospiciul ăsta am devenit mai severă cu mine, mai acidă decît eram în libertate”, a mai spus dirijoarea.
Poveștile curg una după alta. Nu e nevoie de prea multe întrebări. Se vede că interlocutoarea mea este într-o zi bună a ei, cînd are chef de vorbă. „N-am fost făcută pionier pentru că familia noastră era persecutată din cauza originilor de moșier. Toată viața m-a urmărit securitatea, dușmanul nostru. Am făcut serviciu cu pistolul după mine, doar trei comuniști m-au ajutat să scap de securitate. Intra securitatea la mine ca la ea acasă, deși aveam trei yale chinezești pe ușă, pe care trebuia să le schimb mereu. Știu eu că șeful de securitate stă ascuns printre ziare și nu îl poate găsi nimeni”, m-a lăsat fără replică interlocutoarea mea.
Mă uit la interlocutoarea mea și mă întreb cum e să trăiești într-o lume doar a ta. într-un univers care celorlalți li se pare ciudat, nu-l înțeleg nicicum. „Nu am primit nimic gratuit în viață, doar cînd am ajuns dirijoare. Atunci am primit rochii de scenă și toate bunătățile de pe pămînt”, m-a readus povestea ei din gîndurile mele. Și sigur că mai avea multe de spus despre viața ei, dar s-a limitat să amintească de viața lui tanti Virginia, mătușa ei de viță nobilă, care aruncă cu bani în toate zările pentru că are o fabrică de droguri în „statul în stat” Virginia.
încerc să o aduc din nou pe dirijoare pe tărîmul muzicii, subiect despre care, atunci cînd vorbește, îi dă un aer special. Nu reușesc, însă, să aflu ce compoziție mai plănuiește, pentru că dirijoarea Virginia nu își face ușor cunoscute ideile. La fel cum nu a vrut în ruptul capului să fie fotografiată, din cauză de fotogenie. „Eram o fată cu părul de aur, acum sînt oribilă”, mi-a tăiat ea elanul. „Compun cînd îmi spune cugetul meu, cînd mă cheamă Dumnezeu, prima și ultima mea dragoste. Compoziția îți vine pur și simplu”, a conchis femeia. Cea care, aproape nu știi cum, a izbutit să încropească un cor la Vermești. Oameni pe care i-a adus împreună și i-a determinat să cînte. (Bianca TOMESCU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!