Strămoșii noștri, dacii și geții, au obținut „succese” în viticultura și vinificație, astfel încît regele lor, Burebista, a interzis cultivarea viței-de-vie și i-a impus să ducă un mod de viață treaz. În schimb, romanii au adus în Dacia soiuri și tehnologii viti-vinicole noi, care s-au răspîndit și pe meleagurile noastre, multe din ele fiind practicate și în prezent. Viticultura și vinificația pe pămînturile românești s-a extins odată cu apariția statelor Valahia și Moldova, în secolele XIII-XIV. Domnitorii moldoveni, spre exemplu, practicau viticultura și vinificația, creînd plantații de vii în baza soiurilor aduse din Ungaria. În anii lui Ștefan al III-lea a fost adus, tot din Ungaria, soiul „Furmint”, care a devenit, utlerior, cunoscut drept „Grasa de Cotnari”. Tot în acele timpuri au început a fi construite beciurile, iar vasele de lut pentru păstrarea vinului au fost înlocuite cu butoaie de stejar. Starea ramurii vitivinicole în Moldova s-a agravat în timpul războaielor ruso-turce, dar și în timpul invaziilor tătarilor, care au dat foc la multe plantații de vii. În 1832, la Acherman, iar apoi în 1842, la Chișinău, au fost deschise școli pentru pregătirea cadrelor în viticultură și vinificație. Mai tîrziu, în perioada postbelică, industria viticolă a cunoscut o dezvoltare mai amplă, podgoriile din Moldova ocupînd jumătate din suprafața viilor a țării și produceau peste 60% din recolta anuală. Merită amintit faptul că, în 1956, plantațiile viticole se întindeau pe o suprafață de 71.900 de hectare, pentru ca, 13 ani mai tîrziu, în 1969, ele să atingă 112.787 hectare. Moldova nu își dezminte nici astăzi vocația viti-vinicolă. Statisticile ultimilor decenii arată că, anual, viile Moldovei furnizează aproape o jumătate din producția națională de struguri. (E.SOLOMON)
Lasă un răspuns