Pietrele de mormînt, vetuste și plictisite, șterse de vremuri și de oameni, se ițesc dintre buruieni și urzici. Oamenii trec nepăsători, mult prea preocupați de treburile zilnice. Cine își mai amintește că aici a fost un cimitir?! Sfidînt, parcă, clădirile de sticlă și oțel din jur, Cimitirul evreiesc, situat pe strada Ghioceilor, pare desprins dintr-un alt veac. Împrejumuit cu un gard de beton, care îl ferește de privirile indiscrete, cimitirul mai atrage doar iubitorii de mister sau pe evreii care își au rudele îngropate aici. Și pe cei doi băcăuani care locuiesc în fosta casă mortuară.
Ultima înmormîntare din cimitirul evreiesc s-a făcut acum 50 de ani. Aici era cîndva marginea orașului. Un oraș care abia începea să prindă formă. Și în care comunitatea evreiească avea un cuvînt greu de spus. Nu e ușor să intri să vizitezi acest loc de veci al evreilor care au trăit în Bacău. Dacă sari gardul, riști să ai de-a face cu paznicul, așa că cel mai bine e să cauți intrarea consacrată. Dacă vii dinspre terenul de fotbal ori dinspre „Cascada”, trebuie să ocolești, prin spatele blocurilor de pe strada Ghioceilor. Acolo, în dreptul un fost cămin de nefamiliști, gardul de beton este rupt de o clădire veche, ce face corp comun cu cimitirul.
Un gărduleț mic, puțin aplecat în față, desparte casa familiei Țurcău de terenul de joacă al copiilor din cartierul Cremenea. O casă fără veleități arhitectonice, înaltă, de un galben veștejit. Numai pe aici poți intra în cimitirul evreisc. Nadia și Vasile Țurcău locuiesc de 30 de ani în această casă cu ferestrele spre țintirim. Și-au încropit o mică gospodărie, cu orătănii, zarzavaturi și straturi de flori. După cîteva ezitări, ne poftesc înăuntru. Un hol înalt și spațios, însă foarte rece. „E din cauza cimentului de pe jos. Așa e tot timpul anului”, ne lămurește stăpîna casei. În cîteva clipe își face apariția și Vasile. În ciuda semiîntunericului, nu e greu să observi că și în interior casa are aceeași culoare de soare alungat spre zenit. Deasupra uneia dintre uși, se văd urmele unui zid mai vechi. „În holul ăsta a fost camera mortuară. Adică aici erau aduși morții, ne lămurește Vasile. Iar alături, spune arătînd spre dormitor, ei erau depuși pînă la îngropare.
Familia Turcău locuiește într-o fostă casă mortuară. „E bine, că nu plătim întreținerea, oftează Nadia. Mai greu e cu încălizirea și apa. Luăm apă de la pompă, iar pentru încălzit avem o sobă”. „Cînd vine iarna, cumpărăm lemne și ne descurcăm”, completează Vasile Țurcău, tușind puternic. „Soțul este pensionat deoarece s-a îmbolnăvit de plămîni, ne-a explicat Nadia. Cei mai mulți bani din pensie se duc pe medicamente”.
Îi întreb povestea cimitirului. „Aa! Cimitirul”, exclamă bătrînul, care începe să ne explice vrute și nevrute. „Păi, noi ne ocupăm de îngrijirea lui, să nu vină hoții, să nu sară să jefuiască și, cînd e iarba mare, o mai cosesc. Trebuie păzit locul. După revoluție au încercat unii să sape prin morminte, crezînd că vor găsi aur, dar s-au liniștit”, spune el, după care ne invită la o plimbare printre pietrele funerare. Trecem printr-un coridor îngust și ieșim în curte. Adică în interiorul cimitirului. Lîngă gard, trei morminte din piatră neagră de granit stau mărturie pentru ultimii îngropați în acest loc de veci. Între ei, farmacistul colonel Aurel Negrescu, mort la 10 august 1942. Acesta pare a fi cel din urmă depus în cimitirul evreiesc. La vreo cinci metri de casa familei Țurcău, s-au înălțat, printre pietre, tufe înalte și bogate de urzici. Sus, între salcîmii plantați de primărie, se aud numai crocănituri de ciori. Pietrele, cele ce mai pot fi citite, în ebraică, română sau germană, au inscripționate imagini deosebite, specific evreiești. Între acestea dominante sunt sfeștnicul cu șapte brațe, leii sau unele păsări cu coadă lungă, probabil păuni. Puține morminte mai păstrează imagini cu figurile celor morți. „Le-au spart copiii cu prăștiile”, ne explică Vasile.
Cu atenție, ne-am strecurat printre urzicile dese, pentru a ajunge la o căsuță dărăpănată, situată tot în cimitir, aproape de locuința lui Vasile Țurcanu. Ziduri groase, de cărămidă arsă, sparte, și un tavan din lemn, ciuruit de timp și pietre. „A fost un fel de capelă de-a lor”, a mormăit Vasile. Am intrat cu greu printre bălăriile care au sufocat intrarea și în fața ochilor s-a desfășurat o imagine uimitoare. Trei morminte distruse, aparținînd unor rabini, cîteva petice de haine, oase sparte și gunoaie. „Aici au mai dormit, probabil, aurolacii. Au venit noaptea și s-au adăpostit”, ne spune moș Vasile.
La plecare, Nadia ne-a tras deoparte și ne-a dus la bucătărie. Pe peretele dinspre nord ne-a arătat o candelă cu chipul Maicii Domnului și un calendar creștin-ortodox încadrate de cîteva modele lucrate în peretele casei. Modele ciudate, cu atît mai mult cu cît păreau a fi bolta unei uși zidite. „Aici este un mormînt, dar nu știu al cui”, ne-a zis Nadia. Și am pus o candelă pe perete, că noi n-am îndrăznit să vedem despre ce-i vorba.
Familia Țurcău își continuă viața printre mormintele evreieși. „Oricum, pînă acum nu s-a sculat nici unul din groapă”, ne spune șugubăț Vasile. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns