* „Domnia gloatei e chiar mai periculoasă decît privatizarea nomenclaturii”…

O întîlnire, chiar și prin intermediul paginilor unei prestigioase publicații sau al unui talk-show de televiziune, cu Vladimir Tismăneanu este o reală încîntare și un excelent prilej de meditație asupra ororilor pe care le-a produs ultimul mare flagel al istoriei recente a omenirii: comunismul.
Profesor de științe politice la Universitatea din Maryland – SUA și director al Centrului pentru studiul societății post-comuniste din Washington, Vladimir Tismăneanu și-a dedicat 30 de ani de muncă și de pasiune, devenită aproape obsesie, complicatului proces de studiere a trecutului, de căutare a unor adevăruri pierdute în ceața istoriei. A scris și a publicat o serie de lucrări în SUA, România și traduceri europene despre criza marxismului, despre fantasmele trecutului în spațiul balcanic – cu precădere în cel românesc -, despre sfîrșitul unei utopii, dar și despre lacunele și deziluziile democratizării. Dar cartea sa fundamentală – cel puțin pînă în prezent – rămîne „Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului român”. După cum bine remarca un reputat istoric -„aceasta este o carte fundamentală și paradoxală în același timp. Fundamentală, căci este vorba despre o primă și greu egalabilă sinteză asupra comunismului românesc. Paradoxală – pentru că e prima carte americană pe care Tismăneanu o consacră subiectului pe care-l știe cel mai bine, volumele sale apărute pînă acum peste Ocean ocupîndu-se de Europa de Est în ansamblu”. Această carte este încununarea unui proiect care, în sine, nu este numai științific, dar și moral. Invitat să dialogheze pe această temă, autorul spune: „Am convingerea că a cunoaște ce s-a petrecut în secolul XX – comunismul în general, comunismul în particular, fascismul, totalitarismul – cunoașterea acestor tragedii este o obligație morală pentru o umanitate care dorește să iasă din coșmar. Nemții vorbesc despre ceea ce se numește stăpînirea, domolirea, dominarea trecutului. Eu cred că un trecut care nu se cunoaște nu poate fi nici domolit, nici dominat”. în această carte sînt oferite și necesarele contexte de dinainte de 1948 și de după 1989: formarea Partidului Comunist Român și comportamentul său plin de o aură mesianică pînă cînd iese din ilegalitate la 23 August 1944, preluarea puterii pînă la 30 Decembrie 1947, ca și dispariția sa în revoluția din ’89, urmată în anii ’90 de postcomunismul românesc.
Cert este că sechelele comunismului după 45 de ani de existență febrilă în conștiințele noastre lasă urme adînci. După cum explica și reputatul profesor Tismăneanu – „Sfîrșitul comunismului a fost înregistrat oficial la 22 decembrie 1989, dar agonia sa a durat mult mai mult. A fost o agonie instituțională pentru că a durat mult pînă ca FSN-ul, născut din cenușa PCR, să se delimiteze și să rupă cordonul ombilical care îl lega de trecutul comunist, apoi o agonie ideologică pentru că au rămas atîtea sechele ideologice și, evident, o agonie sau suferință morală pentru că inevitabil comunismul a lăsat în urma sa o stare de marasm moral”. Și continuă: „Trecutul trebuie înțeles ca trecut și, după ce-l povestim, putem să formulăm judecăți de valoare. Eu consider că trebuia recunoscut și încurajat pluripartidismul în România imediat după prăbușirea comunismului, ceea ce fostul președinte Iliescu n-a făcut. Iliescu l-a recunoscut oficial, dar nu l-a încurajat și din această lipsă de încurajare, din această rezistență față de pluralism, pe care a justificat-o ideologic Silviu Brucan în articolele publicate imediat după revoluție, articole de genul că ne ajunge un singur partid, nu avem nevoie de 7 sau de 70, că pulverizează spațiul politic, că duc la dezagregarea corpului social, adică toate argumentele clasice ale totalitarismului, România a avut acces dificil către democrație. Am spus clar că România între 1989 și 2004 se poate descrie ca un regim semidemocratic, sau cvasidemocratic, cu puternice caracteristici autoritare”. Autorul mai afirmă că în cartea sa a prezentat pe larg lupta pentru putere în PCR, care a existat mai cu seamă în 1956. Arhivele Biroului Politic din 1956 sugerează că în perioada februarie – octombrie 1956, dar în special în ședințele BP din martie-aprilie 1956, au existat discuții foarte aprinse. La început, printre cei care se manifestau cel mai puternic, cu voce critică la adresa Securității, nu e nimeni altul decît Ceaușescu, care între ’56 – ’58 supralicitează stalinismul. Experimentul comunist român a fost, după cum spune Tismăneanu, „mulat pe modelul sovietic și a dezvoltat în ultima sa etapă de sub Ceaușescu caracteristici originale, inclusiv dintre un leninism cît se poate de rudimentar, cu un naționalism uneori excesiv de frenetic”.
Multe dintre dovezile istoriei comunismului românesc au fost însă epurate, iar potrivit autorului – „ceea ce este frapant în cazul PCR este că nu are nici un succesor istoric care să-și revendice această succesiune. Mai mult decît atît, nimeni n-a revendicat oficial fondurile PCR, care erau enorme dacă ne gîndim că erau aproape patru milioane de membri de partid care plăteau cotizație. Să facem socoteala: dacă un salariu era, prin ’89, cam 2.000 de lei, iar cotizația de 100 de lei lunar, asta înseamnă 400 de milioane de lei care intrau strict în bugetul partidului. Dolarul era, oficial, 12 lei, așa că și dacă ar fi vorba de sume de zeci de ori mai mici, tot este mult. Cine a luat acești bani? Regia proprietăților de stat, gospodăria de partid etc”.
Cred că această carte reprezintă experiența nefastă pe care ne-a dat-o un sistem bazat pe utopie, care ne-a înșelat așteptările timp de 45 de ani de comunism și care a finalizat, totuși, ceva: privatizarea nomenclaturii este un fenomen sociologic irezistibil și moralmente abominabil. Putem limita acest fenomen. Singurele căi pe care le avem sînt legalitatea, transparența și responsabilizarea funcției publice. Sînt formele în care trebuie să credem, fiindcă altminteri intrăm în domnia gloatei, iar domnia gloatei e chiar mai periculoasă decît privatizarea nomenclaturii”. (Romulus Dan BUSNEA)înă cînd iese din ilegalitate la 23 August 1944, preluarea puterii pînă la 30 Decembrie 1947, ca și dispariți

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!