Dor de Eminescu

• Mărturisiri despre poetul-nepereche. Secvențe sentimentale

Eminescu e pururea cu mine. Chipul și spiritul lui nu mă părăsesc nici o clipă, oriunde m-aș afla, icoană a ochilor și oglindă a sufletului. Imi insuflă tărie și optimism. Dragoste și mîntuire. Respect și pasiune pentru creația sa, ce emană și exprimă geniul poporului din ale cărui rădăcini s-a zămislit și, mai apoi, și-a luat zborul către eternitatea creației, cu străluciri de Luceafăr.

Pretutindeni pe unde am perindat, în țară și în afara granițelor ei, l-am căutat și deseori l-am aflat spre a mă închina ca unui sfînt. Cu el alături m-am simți mai împlinit, mai bogat în sentimentele mele de român. Fiindcă nu orice popor a fost dăruit cu un asemenea poet a cărui creație ne poartă printre astre. Secvențele pe care țin să vi le mărturisesc au fost, sînt trăiri personale metamorfozate cel mai ades în bucurie – unele; altele – în amărăciune și decepție, fiindcă – am constatat, nu chiar tot românul își idealizează și respectă valorile:

GALAȚI, anii ’40 – ’50: Îmi petrec mare parte din timpul copilăriei și adolescenței în Parcul Eminescu, din centrul orașului. Un bun obicei al mai-vîrstnicilor mă adună, aproape de fiecare dată, la statuia poetului ce pare că plutește în lacul miniatural în mijlocul căruia e amplasată și la care poți ajunge pe alei de chiparos. Acolo aflu de poet și de versurile lui, care-mi deschid un univers mirific: „Unde ești, copilărie”, „Doina”, „Ce te legeni”, „Mai am un singur dor”. Și astăzi încă mai am acel dor. Dorul de Eminescu, ce nu mi se va stinge niciodată.

SINAIA, 1974: E iunie, e 15, se-mplinesc 85 de ani de cînd poetul a părăsit această lume. În parcul central al orașului aflat în plină expansiune turistică estivală, vizitatori puțini. În fața bustului turnat în bronz al poetului sînt singur. Pe soclul de beton stau înscrise, cu litere coclite de trecerea timpului: Mihai Eminescu – poet român. Nici o floare, nici un alt semn care să-mi spună că citadinii s-au gîndit la el în această zi comemorativă. Ingratitudinea lor mă întristează și mă indignă. O asemuiesc cu un sacrilegiu.

PUTNA, iulie 1983: Lîngă unul din zidurile străvechii mănăstiri ctitorită de voievodul moldovean și în imediata apropiere a locului de odihnă veșnică a domnitorului Ștefan cel Mare și Sfînt, bustul din bronz al lui Mihai Eminescu, sprijinit pe socul din piatră de granit, îi ține de priveghere. Doi principi-nepereche uniți întru eternitate: unul – al eroismului și patriotismului legendar; altul – al versului meșteșugit potrivit. Îi străjuiesc, pe-amîndoi, straturi de flori și umbrar de covoare policrome. Mă-nchin lor cu evlavie, sfinți întru credință și fapte nepieritoare. Odihnește-i, Doamne, și primește-i în grădinile Tale!

CONSTANȚA, vara anului 1984: Buticurile și chioșcurile de țigări de pe întreg litoralul românesc abundă de statuete modelate în ipsos cu glasură de porțelan lucios, de culoare albă. De altfel, destul de reușite și cu mare căutare la turiști. Nu-i rău, îmi spun, măcar așa, dacă nu altfel, să-l cunoaștem pe poet. E, totuși, ceva care frapează; „marfa” este promovată cu anunțuri ce țin de prostul gust și lipsa totală de cultură: „Avem Eminești”. Batjocură ce vine din ignoranță. Dar prostia nu are scuze!

CHIȘINĂU, august 1991: La statuia lui Eminescu, din parcul central al capitalei moldovene, un grup de copii au împletit o coroană de flori pe care o așază pe fruntea poetului. Pe cît de spontan, pe atît de firesc gestul lor, venit mai mult din simțire românească, nu atît din cunoaștere. Tinerii și vîrstnicii care se perindă pe aici își fac semnul crucii, cu evlavie și smerenie, șoptindu-și: „Odihnește-l, Doamne!”. Un sentiment contradictoriu mă cuprinde: de fericire pentru ceea ce îmi este dat să văd și să trăiesc; de nefericire – cînd mă gîndesc că pe-acasă, pe la noi, n-am prea avut parte de astfel de pilde. Puțin mai tîrziu, în aceeași zi, la sediul redacției ce editează revista de cultură „Lumina” mi se oferă un dar neprețuit: o plachetă a lui Eminescu, turnată cu prilejul comemorării unui secol de la moartea poetului tuturor românilor.

BACĂU, 1994, prima zi de Paște: Un prieten, aflat într-o stare de surescitare extremă, mă caută pentru a-mi spune: ai auzit ce s-a întîmplat azi-noapte? Un grup de derbedei, mai mult ca sigur beți, a pîngărit statuia poetului din Parcul Libertății, mînjind-o cu vopsea neagră și urinîndu-se pe ea. Vezi ce poți face! Ajuns urgent la fața locului, constat blasfemia. Filmez grozăvia, scriu un text acuzator și imperativ și-l trimit spre difuzare la Televiziunea Română, al cărei corespondent sînt. Seara, la „Jurnal”, se difuzează între primele trei subiecte, dovadă cu sacrilegiul fusese receptat la fel de către echipa de la Știri, condusă de Nicolae Melinescu. Tot în acea seară se sesizează și Poliția municipiului, care sub coordonarea directă a colonelului Luca, comandantul instituției, demarează cercetări. Fără a avea vreun indiciu despre presupușii autori, dar dovedind un profesionalism de invidiat, în mai puțin de două zile îi depistează pe autori: patru adolescenți imberbi, care își motivează sinistra faptă dînd vina pe alcool. Sînt amendați și atenționați, iar colonelul Luca, vădit satisfăcut de reușită, nu scapă ocazia să mi-o servească: Mi-ai dat de lucru, stimabile! Dar a meritat! Îți sînt aliat și cu alte prilejuri, dar sper ca așa ceva să nu se mai întîmple. Ce-l îndemnase „la luptă”? Respectul și dragostea de Eminescu.

VĂRATEC, mai în fiecare vară: De pe crucea din mozaic, cu o candelă ce stă veșnic aprinsă și care străjuiește intrarea în vechea biserică a mănăstirii, îmi zîmbește un chip angelic, încadrat de părul bălai ce i se revarsă pe umeri. E Veronica Micle, marea dragoste a poetului. Privind-o, îl văd de fapt pe marele bard de la Ipotești inspirat de muza sa. Și-mi dau lacrimile. Cobor apoi spre Tg. Neamț spre a-mi preumbla pașii pe aleea plopilor făr’ de soț, locul atîtor așteptări, speranțe și suspine… Amintirea poetului mă însoțește.

BACĂU, 15 ianuarie 2004: În această dimineață, înainte de a pleca spre redacție, aprind o lumînare de culoare albă în sfeșnicul ce priveghează bustul și efigia lui Eminescu din minusculul altar închipuit și binecuvîntat într-un colțișor al bibliotecii personale. E ziua celei de-a 154-a nașteri a poetului. Din colecția de discuri îl scot la lumină pe cel ce imortalizează versuri ale Luceafărului în rostirea lui Gheorghe Cozorici. Ascult „Trecut-au anii”, „Singurătate”, „La steaua”, „Dorința”, „O, rămîi”… Poetul e lîngă mine, și totuși atît de departe! Iar prin minte îmi umblă versurile: „Era, pre cînd nu îl vedeam,/ Azi l-am vedea, dar nu e!”. (Mihai BUZNEA)