În toate timpurile și la toate popoarele, odată cu începuturile organizărilor militare, s-a simțit nevoia unui însemn vizibil care să ilustreze, atît în fața propriilor luptători, cît și a inamicului, persoana, statul sau cauza pentru care se lupta. Aceste însemne slujeau totodată și ca semn de recunoaștere și de adunare.
Columna lui Traian și Monumentul de la Adamclisi ne oferă imagini ale acestor însemne folosite de daci și de romani. Așa cum este cunoscut și din manualele de istorie, dacii foloseau pentru pedestrime un stindard denumit „draco”, care era compus dintr-un cap de animal asemănător lupului, confecționat din metal și un corp de șarpe ondulat confecționat din pînza cu solzi și aripioare. Acesta era fixat în vîrful unei lance, iar în timpul luptei, aerul pătrundea în corpul șarpelui care se umfla în bătaia vîntului și datorită unei limbi metalice fixate în gura lupului producea un șuierat specific, puternic. Pentru epoca ulterioară părăsirii Daciei de către romani, pînă în secolul al XV-lea, nu aveam informații sau imagini despre drapelele utilizate în Țările Române. Odată cu secolul XV- lea aveam date despre utilizarea mai multor tipuri de steaguri domnești, boierești, bisericești și, bineînțeles, militare. Din această epocă, respectiv din secolul al XV-lea, cele mai vechi steaguri păstrate pînă în zilele noastre sînt două steaguri moldovenești din timpul lui Ștefan cel Mare. Unul dintre ele, păstrat mult timp la Mănăstirea Zografu de pe Muntele Athos, și care a fost adus în țară la sfîrșitul primului război mondial, este de formă dreptunghiulară pe fond roșu-grena, are brodat în centru imaginea Sfîntului Gheorghe așezat într-un jilț cu spada în mîna dreaptă, călcînd în picioare balaurul supus.
S-au păstrat informații și despre un drapel utilizat de Mihai Viteazul, de culoare alb-gălbuie și formă dreptunghiulară. El avea în centru o acvilă neagră cu o cruce roșie în cioc și o creangă verde de ienupăr în ghiare. Regulamentul organic, intrat în vigoare în 1831 în Țara Romînească și 1832 în Moldova, conținea prevederi privind crearea milițiilor pămîntene, nucleul viitoarelor oștiri ale Principatelor și referiri la culorile ce urmau a alcătui flamurile trupelor de cavalerie. Ele erau formate din două fîșii de pînză, albastru și galben pentru Valahia și roșu și albastru pentru Moldova dispuse orizontal. Aceste flamuri s-au utilizat în trupele de cavalerie pînă la sfîrșitul secolului al XIX- lea.
O dată cu retragerea rusească, în 1834, se vor adopta și primele drapele militare, deoarece pînă în acel moment nu existau armate în Țările Românești, deci drapele militare.
În Țara Românească, domnitorul Alexandru Ghica a adoptat, în 1834, primul drapel militar. Drapelul era format din culorile reunite ale celor două principate dispuse însă orizontal: roșu în partea superioară, galben la mijloc și albastru la partea inferioară. Tot în anul 1834, la 8 noiembrie, domnitorul Mihai Sturza înmînează unităților din Moldova primele drapele.
În anul 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, după unificarea armatelor celor două principate, a acordat unităților militare drapelul de luptă tricolor. Atunci au fost rostite de către domnitor cuvintele rămase memorabile: „Steagul e România! Acest pămînt binecuvîntat al patriei, stropit cu sîngele străbunilor noștri și îmbelșugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinții noștri și unde se vor naște copiii noștri. Steagul este simbolul devotamentului, ordinii și al disciplinelor ce reprezintă oastea. Steagul e totodată trecutul, prezentul și viitorul Țării, întreaga istorie a României!”
După venirea domnitorului Carol I se votează legea din martie 1867 care fixa stema României și dispunerea verticală a culorilor naționale astfel: albastru, perpendicular și alături de hampă, galben la mijloc și roșu la margine. După realizarea Marii Uniri au fost confecționate drapelele model 1922, avînd stema României în timpul celui de-al doilea război mondial pînă în anul 1948, cînd au fost înlocuite.
Din anul 1949 și pînă în prezent, drapelele militare au păstrat noile însemne de stat cu precizarea că după decembrie 1989 stema a fost scoasă.
În prezent, noile drapele de luptă, ce s-au acordat unităților și marilor unități, păstrează în mare parte însemne care au aparținut drapelelor militare de pînă acum. Astfel, flamura este confecționată din țesătură din mătase, are forma dreptunghiulară și ornamentația identică pe ambele fețe. Pe flamură sînt reproduse, în fîșii, culorile drapelului României cu albastru la hampă, galben la mijloc și roșu. Pe fîșia galbenă, central, este aplicată stema României. În fiecare din cele patru colțuri sînt brodate cu fir auriu cununi din două ramuri de stejar în interiorul cărora este reprezentat însemnul categoriei de forțe ale armatei de care aparține unitatea militară, respectiv: două săbii încrucișate pentru trupele de uscat, o elice înaripată pentru aviație și o ancoră pentru marină. În vîrful hampei este fixată acvila care are capul orientat spre dreapta, aripile semideschise, în cioc ține o cruce ortodoxă, crucea pătimirii, iar în gheare fuiorul de fulgere ce reprezintă puterea și curajul.
Pe aversul suportului este înscrisă deviza „ONOARE ȘI PATRIE”, iar pe revers denumirea în clar a unității militare.
Drapelul de luptă al unității este simbolul onoarei, vitejiei și gloriei militare. El reamintește fiecărui militar trecutul glorios al poporului român în lupta dusă de-a lungul veacurilor pentru libertate națională și dreptate socială, tradițiile de luptă ale unității, precum și datoria sfîntă a fiecăruia de a servi cu credință patria, de a apăra cu bărbăție, pricepere și abnegație, chiar cu prețul vieții sale hotarele țării, suveranitatea și independența României. (col(r) Valerian TIMOFTE)
Lasă un răspuns