După 20 de ani…

Da, după 20 de ani a fost să mă reîntîlnesc cu o fostă eroină de reportaj scris de mine. O întîlnire, desigur, fericită… Cum se întîmplă cînd aduni peste 60 de ani, o durere ici, una dincolo și tot așa, n-am mai putut rezista ofensivei unei spondiloze cervicale, care mă „asasina” de cîțiva ani, și, cu biletul de trimitere în mînă și alte „acte doveditoare” a apartenenței mele la masivul „batalion” al asiguraților, iată-mă, cu emoții, firește, că n-am mai intrat niciodată aici, la centrul acela de recuperare – de la Policlinica „veche” – pe care mulți băcăuani îl știu, pentru că pe mulți i-a repus pe „linia de plutire”. Iată-mă, deci, bătînd la ușa medicului Cristina Sârbu – despre care auzisem cuvinte destul de frumoase -, spunîndu-i ce mă doare. Și așa am început o serie de nu mai puțin de zece zile a cîte cinci proceduri, aici, în acest perimetru de tip „Occidental”, cum l-a caracterizat vecinul meu, colonelul Vasile Șerban, fost pacient, acum vindecat de durerile pe care le-am reclamat și eu. Altfel spus, cabinete curate, dotate cu aparatură de specialitate, cadre medicale atente, binevoitoare, lucru ce înseamnă atît de mult pentru un om ajuns să sufere.
Debutul întîmplării care face obiectul acestor însemnări a avut loc la cabinetul de „masaje”. Doi bărbați tineri lucrează aici într-un domeniu care, pentru profan, ar însemna ceva banal, dar pentru cunoscător și, mai ales, pentru pacient, înseamnă sănătate curată, doi oameni pe care i-am „văzut”, imediat, că-s nevăzători, dar cît profesionalism…! Chiar în timpul primei ședințe, i-am zis domnului Viorel, care se ocupa de mine – bărbat cu barbă, ochelari negri, față frumoasă, glas baritonal -, că am și eu o cunoștință, tot maseur și tot cu probleme de vedere, pe nume Ioan Horătău, despre care am scris cu mai mulți ani în urmă, și, mai mult, cu vreo două decenii mai înainte, am scris și despre fiica sa, pe atunci copil la grădiniță, o fetiță tare simpatică, drăgălașă și finuță, care îmi spunea că „eu cînd o să fiu mare vreau să fiu pianistă”. Omul s-a oprit pentru o clipă și, continuîndu-și, apoi, treaba, mi-a spus că-l cunoaște bine și el pe Ioan Horătău, are cabinet particular și-i cunoaște și „fetița”, care e… profesoară de muzică la Liceul de Artă și violonistă la „Filarmonică”. „Domnule, i-am zis, păi așa mi-a spus fetița aceea, că vrea să se facă pianistă și, acum, uite, chiar e profesoară de Muzică…?”
Am plecat direct la cabinetul domnului Ioan Horătău. Mi-a deschis o tînără despre care n-am avut nici cea mai mică îndoială că-i eroina reportajului meu de acum 20 de ani de la Grădinița 12 din Bacău. Sigur, domnișoară în toată regula, dar, uite, parcă revăd trăsăturile feței acelei copile, șăgălnicia din ochii ei – îi zic, direct, pe nume… E surprinsă, nu mă cunoaște… Iese domnul Horătău din cabinet, o, domnule, ce surpriză, e foarte bucuros de vizita mea, iese și doamna Horătău, sînt întîmpinat cu multă căldură și asta îmi dă… aripi. Le povestesc cum am ajuns să bat la ușa lor, fata se înroșește de emoție, părinții ei își amintesc perfect de articolul meu, ea mai puțin… De, era copil, și așa intrăm în vorbă în „detaliu”. Nu, nu s-a făcut pianistă, deși și în școala generală se gîndea la această viitoare carieră; în liceu, însă, brusc și-a schimbat opțiunea, pentru vioară. Era elevă la actualul Liceu de Artă, aici începuse, de fapt, cu clasa întîi, aici a învățat toți cei 12 ani, după care a mers la Conservatorul din Iași. Și uite, anii au trecut, iar din toamna anului 2004 e profesoară de Muzică la școala, de unde a plecat și violonistă la Filarmonică. Elena Horătău. Sau, Ancuța, cum îi spun părinții și cei care o cunosc. Ancuța, copila aceea pe care am cunoscut-o cînd era la Grădinița 12 și care-mi spunea că vrea să ajungă pianistă. N-a ajuns pianistă, dar e tot în domeniu. „Vioara e mai grea” – e de părere tatăl fetei, iar mama îl aprobă.
Nu m-am mai văzut de mult cu domnul Horătău. E un om extrem de prietenos, de jovial și un foarte bun profesionist. Acum, cînd i-am călcat pragul casei, el nu-și poate ascunde bucuria de a mă avea ca „musafir”, după cum nu-și poate ascunde fericirea că fiica sa a ajuns, prin talent și multă muncă, o violonistă „adevărată” și că – părinții fetei sînt siguri – va ajunge o adevărată maestră. Ceea ce îi doresc și eu din tot sufletul, mai ales că, în urmă cu 20 de ani, la o grădiniță din Bacău, cunoșteam un copil care era sigur că va ajunge muzician… (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!