Nicoleta BICHESCU
Ochelarii fumurii au revenit din nou la modă. Se poartă în draci, acasă, pe stradă și la serviciu. Ochelari din aceia cu lentila grosă și închisă. Nu vezi clar prin ei. Zărești doar. Și, cînd îi dai jos, îți spui că ți s-a părut. Nu te doare capul, nu îți transpiră palmele. Protecția e sigură. Pui apoi capul pe pernă și dormi liniștit. A mai trecut o zi fără probleme în existența ta. A naibii invenție, ochelarii ăștia fumurii! Ar merita un premiu Nobel inventatorul lor. Deși înclin să cred că e vorba de un colectiv, pentru că doar o minte răzleață nu putea concepe asemenea minune.
Strada e plină de ochelari fumurii. La cozi e la fel. Și seara, cînd stai de vorbă cu nevasta în bucătărie, ești tentat să-i păstrezi la ochi. Sînt așa de comozi! Prin ochelarii ăștia, lumea pare altfel. Fără abuzuri, fără corupție. Fără șpagă, fără mitocănii. Realitatea poate fi altfel compusă. Dacă îți faci acasă un stoc suficient de mare, nu vezi că judecătorii au dat decizii care contravin flagrant tocmai legilor pe care ar trebui să le apere. Dacă lentilele sînt suficient de bine prelucrate, îți scapă amănuntul că, în spitale, medicii te tratează doar după ce ai scos șpaga din buzunare. Puși bine pe nas, ochelarii te feresc să zărești sălile de clasă insalubre în care îți învață copiii, banii pe care trebuie să îi dai să cumperi bănci noi, să văruiești clasa sau să pui lambriuri. La adăpostul lor, și cozile de la ghișeele instituțiilor publice par mai mici. Și nesimțirea celor care, dincolo de geamuri, îți răspund în sictir și așteaptă să scoți cafeluța din plăsuță ca să te „servească”. Abuzurile făcute de mai-marii locului dispar ca prin minune. „Ce-mi trebuie bătaie de cap? Să mă iau de piept cu ei? Nu, că vreau să mai trăiesc în orașul ăsta. Mai bine îmi cumpăr ochelarii din aceia, că am auzit că fac minuni”, spun cei mai mulți dintre noi.
De cînd cu ochelarii ăștia, ne-am întors de unde am plecat. La întuneric, frică și lașitate. La cel mai renumit colegiu din oraș, toată lumea mîrîie pe la colțuri. Profesori care au format generații întregi sînt supărați că o directoare cu vederi înguste a introdus în școală teroare și delațiune. Cu toate acestea, la recentul concurs de ocupare a fotoliului de director, dascălii nu au făcut coadă să își depună dosarele. Au preferat să se așeze la coadă la chioșcul unde se vindeau ochelari fumurii. E mai comod așa. Și pentru părinții miilor de copii din județ, care scot în fiecare toamnă bani din buzunare pentru a amenaja sălile de clasă pentru un învățămînt declarat gratuit e mai comod să-și cumprere ochelari decît să recunoască faptul că întrețin școala, prin sponsorizare. Ieri, un astfel de individ cu ochelari fumurii, ne-a trimis un fax la redacție, prin care a protestat surd pentru că am descris această realitate. O reacție inedită, deși nimeni nu a făcut referire la el în text. S-a gîndit, însă, că sînt mai buni ochelarii care se poartă acum și că e periculos să-i dai jos, să vezi realitatea.
Întîmplarea face că îl cunosc de ani buni pe posesorul ochelarilor. Și gestul lui m-a îngrijorat. Dacă un om tînăr reacționează fără justificare în fața unei realități pe care nici șefii învățămîntului nu o contestă, mai că îmi vine să cred că Ceaușescu a dispărut degeaba. Fantoma lui trăiește printre noi. Ne place să ne fie frică, să ne ferim să spunem ce gîndim. Ne prinde mai bine o discuție pe la colțuri, cu colegii de serviciu, sau la o bere cu prietenii. Acolo dăm jos ochelarii și devenim zmei. Altfel, mergem în pluton, nu îndrăznim să mișcăm în front și să ne dăm jos ochelarii. Ochelarii ăștia sînt plăcerea noastră. Lașitatea e sport național.
Lasă un răspuns