Întotdeauna de sărbători îmi amintesc de povestea lui Andersen, „Fetița cu chibriturile”. Este o poveste superbă și cumplit de tristă despre o fetiță care moare de frig în noaptea Anului Nou. Însă, înainte de a muri, la flacăra chibriturilor, vede toate bucuriile sărbătorilor de iarnă pe care le-a visat, pe care și le-a dorit dar nu le-a putut avea.
Magia descoperirii bucuriilor iernii, atmosfera de vrajă și, mai ales ochii mari, uimiți ai copiilor sunt minunile pe care le retrăim la fiecare sfârșit de an.
Colindăm magazinele, anticipăm cu emoție ce bucurie vor avea cei apropiați când vor vedea cadourile pe care știm că le așteaptă.
Îmi aduc aminte că, în facultate ni se ceruse într-un an să facem niște fotografii alb negru cu persoane care nouă ni se păreau relevante dintr-o perspectivă sau alta. În căutare de subiecte am văzut o mamă cu un copil de mână cum se apropiau de un tomberon. Evident țigani, aurolaci veți spune. Poate că așa era sau poate că nu, dar ceva m-a impresionat în mod deosebit. Era tot într-o iarnă, în preajma sărbătorilor, un frig de crăpau pietrele iar copilul, care nu avea mai mult de 5-6 ani purta niște papucei cu tălpi din carton din care se ițeau degețele vinete de frig. Dar avea o figură atât de fericită de parcă era lângă o sobă care duduia. Știți de ce? Pentru că într-un tomberon găsise o păpușă. Urâtă, murdară, ruptă dar nu conta. Era păpușa lui și o ținea strâns la piept. În momentul acela nici cea mai mare avere nu conta. L-am întrebat dacă nu și-ar dori să mănânce o portocală. Mi-a spus că nu a mâncat niciodată, nu știe cum sunt dar acum are o păpușă iar altceva nu și-ar mai dori. Vă vine să credeți? Există copii care nu știu ce gust au portocalele. Dar asta nu-i împiedică să simtă și să dorească la fel ca noi toți.
Așa încât, măcar de sărbători să dăruim câte o portocală !
Lasă un răspuns