EDITORIAL Banii noștri – în bănci sau la saltea?

Andrei DELEANU

Istoria post-decembristă a sistemului bancar, marcată de numeroase scandaluri financiare care au dus la falimentul, răsunător sau discret, al unor entități care păreau simboluri ale prosperității și siguranței, ridică nu doar problema capacității Băncii Naționale – ca autoritate de reglementare și supraveghere în materie – de a preveni asemenea fenomene, ci și o întrebare cît se poate de concretă privind soarta economiilor populației.

Ca să fim riguroși, trebuie să spunem totuși că panica deponenților din băncile cu probleme a fost, în majoritatea cazurilor, mai mare decît dimensiunea pierderilor efective. În cazul băncilor Dacia Felix și Credit Bank, deponenții au fost despăgubiți printr-o lege specială în limita sumei de zece milioane de lei. Depozitele populației la Bancorex au fost preluate de Banca Comercială iar, ulterior, după apariția Fondului de garantare a depozitelor din sistemul bancar, cuantumul despăgubirilor individuale a fost actualizat semestrial, pentru a ține pasul cu inflația și cu deprecierea monedei naționale, astfel că el reprezintă astăzi echivalentul a circa 3.500 de dolari. O sumă care acoperă, în bună parte, nivelul economiilor uzuale ale unei persoane.

E drept că, speculînd unele imperfecțiuni ale legii, fosta conducere a Credit Bank a tergiversat momentul declarării falimentului și, implicit, al acordării despăgubirilor. De asemenea, unele persoane au avut depuneri ce depășeau plafonul stabilit pentru aceste despăgubiri.

Nu-i mai puțin adevărat însă că și opțiunea deponenților a fost marcată deseori de multă superficialitate. Cunosc personal cazul unui cetățean care, după ce și-a recuperat prin intermediul Fondului de garantare agoniseala depusă la o bancă falimentară, se grăbea să-și depună banii la o altă bancă aflată în dificultate, numai pentru că aceasta oferea cîteva puncte procentuale în plus la dobînzile afișate. Mulți alții au fost atrași de mirajul așa-numitelor „bănci populare”, ignorînd avertismentele repetate ale specialiștilor și oficialilor Băncii Naționale, care vorbeau clar despre faptul că acestea nu sînt incluse în sistemul de garantare.

Desigur că dobînzile acordate constituie un mijloc firesc de prezervare a valorii economiilor populației într-un mediu inflaționist. Un nivel exagerat al acestora, față de media pieței, trebuie să ridice însă un prim semn de întrebare asupra seriozității instituțiilor în cauză.

O altă opțiune de conservare a economiilor individuale o reprezintă transformarea acestora în valută, fără a mai fi depuse la bănci. Dincolo de riscurile inerente menținerii în locuință a unor sume semnificative, vom constata că, în ultima vreme, randamentul plasamentelor valutare este cel mai scăzut, avînd în vedere actuala politică a cursului de schimb, axată pe stimularea economiilor în moneda națională. Ca să nu mai vorbim de cazul persoanelor mai puțin informate, care au tezaurizat monede din zona Euro, în special mărci germane, mult după ieșirea acestora din circulație.

Așadar, e limpede că nici „a ține banii la saltea”, chiar și în valută, nu reprezintă o soluție rezonabilă. Rămîne, deci, întrebarea firească: Ce facem cu banii noștri ? O primă variantă de plasament este Casa de Economii și Consemnațiuni, mai pe scurt CEC-ul, unde statul garantează integral atît depozitele la termen, cît și cele la vedere.

Dacă dobînzile oferite de CEC ni vi se par satisfăcătoare, puteți opta pentru băncile comerciale. În prezent, Fondul garantează restituirea depozitelor în limita a 118.469.000 lei/persoană/bancă, sau a echivalentului acestora în valută. Atenție, însă, că suma în cauză include și dobînzile aferente depozitului constituit. Ați depășit această sumă, nici o problemă; un nou depozit, la o altă bancă, vă oferă aceleași garanții. De altfel, un vechi proverb, perfect aplicabil și în cazul de față, spune „să nu păstrezi toate ouăle în același coș”. Cu cele peste 40 de bănci comerciale incluse în sistemul de garantare, aveți siguranța unor depozite însumînd mai bine de 100.000 de dolari.

O altă soluție o reprezintă titlurile de stat (obligațiuni și certificate de trezorerie), sau obligațiunile municipale. Le puteți cumpăra direct, de la Trezoreria locală, prin intermediul băncilor, sau al societăților de investiții. În ultimele două cazuri, veți plăti un comision pe care trebuie să-l deduceți din calculul rentabilității. Și, nu în cele din urmă, mai trebuie să aveți în vedere scadența. Aspect la fel de semnificativ și în cazul depozitelor bancare. Pentru că dobînda afișată este valabilă doar în cazul menținerii titlurilor sau al depozitelor pînă la data acestor scadențe. Cu alte cuvinte, randamentul depinde nu numai de gradul de risc, ci și de durata plasamentului.

Fără pretenția de a prefigura un îndrumar complet în materie, vă sugerăm să întrebați la ghișeul băncii dacă dobînzile vi se capitalizează. În caz afirmativ, ele vor produce, la rîndul lor, alte dobînzi și cîștigul dumneavoastră crește. De asemenea, ar fi de dorit să aflați nivelul comisioanelor de extragere. Care, cu cît sînt mai mari, cu atît vă diminuează cîștigul obținut. Și evitați să „plimbați”, prea des, banii dintr-o bancă în alta. Pentru că și transferurile bancare vă costă. În fine, nu uitați că dobînzile bancare sînt impozabile, la sursă. În acest moment, cu 1%.

Iar dacă instituțiile statului sînt interesate să sporească volumul depunerilor populației, inclusiv prin mecanisme privind creșterea siguranței acestora, este cu atît mai firesc să gîndim noi înșine puțin, înainte de a decide unde, pe ce perioadă, cu ce dobândă și cu ce risc dorim să ne fructificăm economiile. La urma-urmei, sînt banii noștri.