EDITORIAL Ceaușescu învie sub formă de baron european

Nicoleta BICHESCU

„Sînt baronul numărul unu al țării”, a recunoscut ieri Dumitru Sechelariu, în fața unei săli arhipline, în care slugărnicia a colcăit la fiecare pas. Primarul Bacăului, vulcanic și nestăpînit cum îl știe toată lumea, a vorbit fățiș despre cei pe care îi va recompensa pentru efortul lor din campania electorală, despre faptul că joacă poker și că banii pe care îi cîștigă îi dă celor care vin în audiențe. Nu s-a sfiit primarul nici să spună că mama lui, Agripina, dacă nu e în sală s-a dus, probabil, să joace un remi. Primarul s-a bucurat cînd sala l-a plaudat în picioare și a plîns cînd a vizionat, împreună cu cei aproape 600 de susținători, filmul care i-a fost dedicat și în care viața lui s-a confundat cu un subiect de roman.

Cîteva sute de oameni, dintre care mulți cu pretenții, s-au călcat ieri în picioare să asiste la un spectacol jalnic, nu prin realizarea sa, altfel perfect de triumfalistă, ci prin substratul pe care l-a scos la iveală. La Bacău, sîntem în plină epocă a cultului personalității, a fricii și lingușelii. Primarului i-a fost făcut un film, cum se face, de obicei, celor care au părăsit această lume. Atîta laudă la adresa unui om nu s-a mai pomenit de pe vremea lui Ceaușescu, din timpurile în care o sală în picioare ovaționa conducătorul unic. Momentul mi-a adus aminte de 26 ianuarie, de toți acei 26 ianuarie din anii ’80, cînd pe ecranele singurului post de televiziune românesc rula viața marelui conducător, în amănunt, și cu accente de eroism aduse din condei.

„Nu sufăr de cultul personalității”, a zis, ieri, primarul, în discursul său pe care aplaudacii l-au urmărit cu sufletul la gură. Poate, în sinea lui, primarul chiar așa crede. Realitatea e, însă, mai mult decît vizibilă: primarul de Bacău e un Ceaușescu local, un baron căruia îi place bunăstarea, dar iubește la fel de mult și aplauzele, și capul plecat, și lingușeala. Poate Sechelariu nu a comandat el filmul și discursurile sforăitoare, dar i-au plăcut, a plîns și a mulțumit pentru ele. E vinovat Sechelariu că a ajuns să audă doar ceea ce-i place, că nu acceptă nici o opinie contrară, că amenință opozanții că le va pune pielea la saramură? Poate, dar cu siguranță vina majoră aparține aomenilor din jurul lui, cei care i-au cultivat plăcerea de a nu spune niciodată „nu” sau „nu se poate”, chiar și atunci cînd asta a presupus încălcarea legii sau a unei minime morale.

Nu doar „sfinții” poartă pe umerii lor responsabilitatea întoarcerii la vremuri în care „dumnezeul” local e aproape cît Dumnezeu. Opoziția își are partea ei capitalăd e vină. Reprezentanții acelor partide care ar fi trebuit să vegheze ca democrația să nu moară au preferat să ascundă, precum struții, capul în nisip, să tacă și să facă mici sau mari compromisuri, pentru a nu supăra, pentru a-și păstra avanatajele, afacerile, banii. Ei sînt la fel de vinovați ca și intelectualii care, pentru rațiuni doar de ei știute, au acceptat să se prostitueze și să ridice osanale la adresa primarului, într-un documentarcare a rulat ieri, la aceeași manifestare. Că există poeți și pictori de curte, e o realitate de cînd lumea, dar că demnitatea umană se cumpără atît de ușor și, uneori, se oferă gratuit, asta nu mai ține de rațiune. Mă jenez să înșir aici numele celor care au acceptat să-și lustruiască limba, pentru a susura din ea vorbe dulci la adresa primarului.

Oare ce or fi zis, aseară, dacă s-au uitat la televizor, părinții eroului Ciprian Pintea sau ai eroului Gheorghe Nechita. Oare ce o fi fost în sufletul lor, atunci cînd au înțeles că imaginile de la lansarea lui Sechelariu, cu osanale și lacrimi seamănă izbitor de mult cu cele din vremea lui Ceaușescu? Poate au înțeles că băieții lor au murit ca niște eroi, pentru ca noi să avem țigări Kent, bere Tuborg și șampon Palmolive, dar ne lipsește, iarăși, libertatea.