A scrie despre o prăpădită de ușă a unei instituții publice care de două luni refuză să se închidă nu este un demers jurnalistic eroic. Nici măcar unul semnificativ pentru cariera unui jurnalist. Este un moment care nu-ți dă prea multe bătăi de inimă. Ai scris și a doua zi ai uitat de subiectul respectiv. Nu se compară cu o corespondență de război, transmisă în timpul unui bombardament, nici cu un reportaj din lumea mafiei, ori cu un material despre cine știe ce dramă a unei familii. Mărturisesc că uneori mă simt mic în comparație cu jurnaliști care au transmis sau transmit de pe front ori au demascat traficanți de droguri ori demnitari corupți. Cu ziariști care au murit în timp ce-și făceau meseria, numai pentru ca oamenii să știe ce se întîmplă. Există copii bolnavi a căror salvare depinde uneori de generozitatea unor oameni care pot afla despre dramă din paginile unui ziar. A doua zi, paginile respective vor deveni maculatură, bune de împachetat diverse lucruri, ori așternut pentru aurolaci. Dar ceea ce contează este efectul celor scrise. Un ziarist poate determina rezolvarea unor probleme din societate. S-au văzut cazuri în care șefi de instituții „au căzut” ca urmare a unui articol de ziar sau în care situații considerate fără ieșire și-au găsit rezolvare.
De aceea ne permitem prin intermediul acestor rînduri să îl rugăm pe respectabilul Dumitru Pocovnicu, președintele Tribunalului Bacău, să treacă peste supărarea pricinuită de un articol care a avut drept subiect o banală clanță. O clanță care reflectă starea jalnică a clădirii în care își desfășoară activitatea instituția. Am semnalat atunci că, din cauza clanței buclucașe, ușa unei săli de ședință nu se închidea. Problemă care s-a rezolvat a doua zi, semn că, oricît de insignifiant, demersul nostru a avut o finalitate. Există șefi de instituții pe care îi deranjează atunci cînd sînt publicate în ziare lucruri neadevărate. Există, însă, și din aceia pe care îi supără cînd un ziarist „se pretează” să scrie despre o ușă și despre condițiile de lucru ale subordonaților, deși lucrurile sînt mai mult decît evidente, mai ales într-o instituție cum este Tribunalul, pe unde trec zilnic sute de oameni. Și atunci, șefii supărați găsesc de cuviință să dea de înțeles că ușa biroului dumnealor se va închide.
Iată că ne-am „pretat” la un asemenea subiect și am îndrăznit să scriem despre o sursă de disconfort pentru niște oameni și așa amărîți. Urmarea? Ni s-au cerut explicații, chiar dacă problema era cît se poate de reală. Șefii Tribunalului, și nu numai ei, par să nu înțeleagă că ziariștii nu sînt angajați ai instituțiilor în care sînt acreditați. O acreditare acordată unui ziarist nu reprezintă un act de generozitate, nu oferă garanția că vor fi publicate numai informații pe placul cuiva. Nu putem scrie doar despre războaie, destine mărețe, cazuri de corupție, probleme economice, politice ori sociale de amploare. Sau despre realizările unei instituții. Uneori o biată ușă poate deveni subiect de presă. Dacă este reparată, cu atît mai bine. Însă o supărare pricinuită de acest subiect nu ne poate face decît să zîmbim și să mergem mai departe. Fără regrete, dar și fără ranchiună. Cu uși închise sau deschise. Nici măcar nu încercăm să justificăm cele scrise, deoarece nu este nimic de justificat. Rîndurile de față sînt doar efectul micii uimiri a reporterului, pus în fața unei reacții supradimensionate.
În România anului 2003 prea puțini dintre cetățeni mai au forța, timpul și cunoștințele necesare ca să facă ceva pentru schimbarea în bine a unor lucruri. Ziariștii au avantajul că trăiesc cu frumoasa iluzie că pot schimba ceva prin ceea ce scriu. De fapt, pot determina o schimbare. A unui guvern, unui ministru corupt ori incompetent, a unei legi strîmbe. Sau a unei banale uși care nu se închide. Indiferent ce cred și spun unii, în paginile ziarelor vor continua să apară articole despre război, despre oameni, despre eroi și lichele, despre tot ce ne poate influența viața. Și despre uși care nu se închid. Sau care se închid cînd nu este cazul. (Codrin POP)
Lasă un răspuns