EDITORIAL Cu mîna întinsă după demnitate

Ovidiu PAULIUC

Noaptea trecută am stat la coadă la spital, ca să prind un bon la consultație. Nu e prima oară cînd mă trezesc la ora două dimineața pentru asta și, între două înjurături la adresa sistemului medical, am avut timp să observ ce se întîmplă în jurul meu. Nu m-am rezumat să remarc picoteala în picioare, miresmele și anatomiile celor strînși lipiți de mine la coadă. Am mai avut puterea să remarc faptul că în acel loc, holul din fața ghișeului de bonuri, aproape toată lumea își varsă ofurile și înjură pe cineva. De la administratorul de bloc, la cei care gestionează asigurările de sănătate, la primar și la guvernanți. În opinia somnanbulilor de ocazie, toți sînt niște hoți, toți ar trebui luați la întrebări, băgați la zdup și restabilită ordinea.

Majoritatea celor care își varsă năduful în miez de noapte, la coadă pentru sănătate, sînt pensionari, cu haine ponosite, cu nevoi și necazuri. Cei de la oraș sînt mai vehemenți și cunoscători. Cei de la țară, cu adidașii murdari de noroi, sînt obosiți și resemnați. Sau poate mai înțelepți. Sînt și unii mai tineri, care de obicei vin primii, ca să prindă primele bonuri, să aibă timp să treacă și pe la doctor, dar să fugă și la serviciu, că altfel își pierd pîinea. Discuțiile au un numitor comun: banii. Nu ajung de medicamente. Nu merită să faci copii, că n-ai cu ce-i crește, datoriile la întreținere sînt tot mai greu de suportat, că de unde are ăla atîta avere, că de unde celălalt, că toți au furat. Stau grupuri-grupuri, care se sparg imediat ce își dau seama că au opinii divergente și apoi se reorganizează pe bisericuțe, după crezuri. Forumul se sparge definitiv, iar amicițiile matinale se rup cînd se apropie ora de deschidere a ghișeului, atunci cînd începe lupta pentru un loc mai bun la coadă, ceea ce înseamnă șanse mai mari la un bon. Mulți dintre ei o vor lua de la capăt a doua zi dimineața și își vor spune aceleași lucruri. Viața e crudă, totul e aievea, deși se întîmplă la ore la care cei fără griji de acest gen doar le-ar putea visa ca pe un coșmar.

Holul acela pare un loc ireal, incompatibil cu imaginea văcsuită a unui oraș „atipic” precum Bacăul. Și, totuși, este un barometru al plebei, al sărăciei, al neputinței în fața unor mecanisme sociale înțepenite. Dacă edililor le-ar păsa de cei care îi votează, ar pleca urechea și la ce se vorbește la coadă la bonuri, la ora trei dimineața. Într-o lume normală, ar merita să facă efortul. Dar noi deja am intrat în Europa, așa că sărăcimea trebuie ținută la întuneric, trebuie lucrat cu ea la ore mici ale dimineții, înainte ca pe străzi să înceapă să curgă limuzinele. Îi și văd pe ștabi stînd la coadă, incognito, înghesuiți între toiege bătrînești, respirații grele și trupuri ologite de boală și malnutriție, doar ca să audă ce mai vorbește despre ei talpa țării. Și, evident, ca să ia măsuri radicale împotriva celor care își bat joc de oameni. Dar nu se va întîmpla așa ceva. Se mulțumesc să se țină la distanță respectabilă de sărăcime, să îi îndemne să se mute la țară dacă nu fac față la atîta europenizare, să facă trafic de influență ca să își vadă afacerile prosperînd, să joace cărți pe sume comparabile cu datoriile la întreținere ale întregului oraș și, din patru în patru ani, să își pună fotografiile pe toate gardurile și să promită aceleași lucruri pe care nu le-au dus niciodată la îndeplinire fără să își tragă partea, tot mai consistentă.

Cam asta au reușit să facă liderii noștri aleși pe vorbe goale, și nu doar la Bacău. Deocamdată nici nu mai înjur sistemul medical, dar mă voi odihni după noaptea pierdută la bonuri și voi relua ritualul. Așa cum făceam cînd stăteam la coadă la lapte și la ulei pe vremuri. Atunci, înjuram un regim. Acum înjur ipocrizia, parvenitismul, minciuna, incompetența.