EDITORIAL Cu plagiatul, la catedră

Ștefan RADU

Totdeauna mă enervează la culme, în filmele americane, scenele în care infractorul, dovedit pentru faptele sale, este eliberat de judecători pentru că probele au fost obținute pe căi ilegale sau pentru că nu s-au respectat procedurile standard. De exemplu, nu i s-au citit drepturile, în momentul arestării, nenorocitului de traficant! Cu o situație similară ne confruntăm în România de astăzi. Un ministru al Sănătății, dovedit că a copiat la greu manuale de prin Occident, este readus la catedră pentru a pregăti medicii de mîine. Instanța a decis că omului i s-a desfăcut contractul de muncă de la Universitate fără a se respecta procedurile definite de Codul Muncii. Nu avem ce comenta, însă pasul următor reîncadrării ar fi trebuit să fie o demisie de onoare. Onoare?!! Păi, nu ne-am lămurit că omul nu cunoaște semnificația termenului, cîtă vreme s-a dedat la plagierea muncii unor confrați de prin străinătate? Beleaua este că nici cu acuzația de plagiat nu mai avem multe de discutat, pe motiv că nu există, în termenul legal, o reclamație din partea editurilor din străinătate. Așa că eu, în nume personal, retrag orice acuzație adusă și mă conformez conceptelor legale: omul nu este plagiator! Un vechi proverb drag românilor spune că „Hoțul nedovedit, negustor cinstit!”… Așa să fie!

Problema este una de percepție, nu de legalitate. Cu sau fără sentințe definitive, cu sau fără proceduri standard, textele identice poartă semnături diferite. Cum se numește asta? Răspunsul nu poate veni de la Justiție sau de la un polițist pus să ancheteze toate furtișagurile. Există foruri academice, tocmai pentru a face diferența între legal și moral. Iată însă că asemenea instanțe nu pot obliga pe un ins dedulcit la hoții intelectuale să se retragă din mediul științific unde a pătruns, pare-se, prin efracție. Situația generală din România apără interesele unor asemenea indivizi. Astăzi nu mai miră pe nimeni că numeroși profesori din Bacău scriu, ca pe bandă rulantă, cărți de specialitate, culegeri de texte și probleme, le publică la edituri obscure, de bloc, apoi le distribuie în școli prin bunăvoința colegilor de breaslă. Își fac servicii unii altora: „Eu îți vînd cartea ta la clasa mea, tu vîri pe gît elevilor tăi cartea mea!”. Simplu! A devenit o afacere rentabilă colajul din diferite cărți și manuale, care apoi sînt prezentate școlarilor drept bibliografie obligatorie. Alții adună plicurile cu subiecte la diferite concursuri școlare locale, zonale sau naționale și le tipăresc în volume ce poartă semnătura lor fără să aibă vreo jenă. Părinții s-au săturat să cumpere caiete pentru exerciții, culegeri inutile, monografii și alte maculaturi, însă teama că autorii – profesorii care au la îndemînă catalogul – se vor supăra pe elevul refuznic îi face să scoată banii din buzunar (sute de mii de lei), fără comentarii.

Școala – fie gimnaziu, liceu sau universitate – are menirea de a-i forma pe copii și tineri din punct de vedere moral, nu numai informațional. Ce fel de modele sînt profesorii care pun nota 1 elevilor prinși cu copiuța în buzunar, însă care nu se simt vinovați că au furat o carte întreagă? Eu, în viața mea de elev, nu am avut de a face cu atîția meditatori cîți sînt astăzi. Orele de curs au devenit un fel de interviuri pentru selectarea elevilor care sînt chemați, în particular, la pregătire. Profesorul, în loc să predea lecția, face marketing educațional și își transformă profesia în afacere. Asta să fie, oare, marea reformă din învățămînt?