EDITORIAL Domnul Vucea a reintrat în școli

Nicoleta BICHESCU

Mi-o amintesc și astăzi perfect: mereu zîmbitoare, deschisă și caldă. La fel ca pîinea pe care ne-o cumpăra de la „Cuptorul de aur”, în fiecare zi de 25 octombrie, cînd mergeam cu clasa să ducem flori soldaților care depuneau jurămîntul. Așa mi-a rămas în minte învățătoarea mea. Mai apoi, cînd am crescut, alți oameni mi-au marcat existența. La diriginta din liceu, cu cîțiva ani mai mare ca noi, am admirat mereu pregătirea impecabilă și eleganța fără cusur. Ironiile aveau darul să ne ascută spiritul, la fel și discuțiile extra-școlare, pe marginea unei cărți sau a unui film. De la un alt dascăl tînăr am „furat” experiența unor ani în plus, care m-a ajutat mai apoi în anii formării. Răscolesc acum prin memorie și îmi amintesc de foarte puțini profesori care să fi maltratat psihic o clasă. Erau și excepții, dar, oricît m-aș chinui, nu îmi aduc aminte de cineva care să fi tras vreo palmă unui coleg de clasă sau care să ne fi luat de urechi pentru că nu ne-am făcut temele sau pentru un răspun obraznic-adolescentin. Ba, parcă, da: un renumit profesor la acea vreme l-a „atins” pe un coleg de-al meu, care refuza, pe bună dreptate, să se urce în autobuzul care urma să ne ducă la practica agricolă, pe motiv că era alergic și avea scutire medicală. Părinții au luat atitudine, iar profesorul și-a cerut scuze de la elev, în fața unei cancelarii pline de colegi.

Nu idealizez deloc vremurile acelea. Îmi aduc perfect aminte de cele două ore de program la televizor, de cărțile pe care părinții le cumpărau „cu pile”, de imposibilitatea de a face o excursie în afara blocului comunist. Erau vremuri în care nu se discuta mai deloc despre arta comunicării, despre psihologia elevului, despre burse acordate profesorilor, despre modelarea formativă, curriculum și opțiuni. Acum, toți acești termeni sînt la modă. Dar, din păcate, pe măsură ce vorbele frumoase sînt spuse cu tot mai multă pasiune, de unii, dascălul dedicat profesiei sale devine o raritate, ale cărei efecte le vom resimți peste cîțiva ani.

În ultimele zile, cîteva excese petrecute într-un colegiu băcăuan au ieșit la suprafață, în ciuda eforturilor evidente și remarcabile pe care conducerea colegiului le face de cîțiva ani pentru a duce instituția într-o zonă a elitelor. Copiii sînt bătuți pentru că nu pot face tumbe sau sînt trași de urechi pentru că rîd la o întrebare stupidă, pusă de un cadru didactic. Nota a devenit arma răzbunării, o amenințare suficient de puternică pentru ca un adolescent să treacă totul sub tăcere și să nu povestească acasă ce i s-a întîmplat. Personalitatea elevului e călcată în picioare, iar temeperamentul lui trebuie să se muleze pe cerințele profesorului, într-un „pat al lui Procust” ce nu ia în seamă nimic ce ține de pedagogie.

UIn profesor tînăr mi-a spus deunăzi că vina e a lor, a elevilor, care nu ascultă, care vorbesc la ore, și care pot fi ținuți în frîu doar cu o notă mică. L-am sfătuit să renunțe la catedră și să facă orice altceva, numai educație, nu. Pentu că nu cred că vina e a lor, a copiilor, maturizați prematur de lipsa banilor, de alergătura părinților, de măcinarea din jurul lor, de lipsa de valori, că nu au repere morale și nu știu să se comporte. Cred mai degrabă în culpa adulților, a celkor ajunși la catedră fără nici un fel de chemare, care transformă nemulțumirea salarială într-o mare lehamite sau într-o fugă după clienți pentru meditațiile de acasă. Nu cred că un dascăl cu har nu poate supune o clasă, nu prin forță, ci prin convingere. Sînt aproape convinsă că o lecție poate fi predată într-o modalitate care îi poate face pe cei mici și mari să asculte cu gura căscată, să se implice și să își dorească să știe. Cred în profesorul – prieten, în dascălul cu prestanță și pretenții fațăd e propria persoană, care se face ascultat și respectat prin ceea ce transmite, dar și prin simpla lui prezență.

Modelul „domnul Vucea”, cojile de nuci linia la palmă nu pot reprezenta soluții, pentru o generați și așa debusolată de lipsa de comunicare cu niște părinți prinși într-o aiuritoare luptă cu existența. Dacă indiferența de acasă continuă cu violența de la școală, cu lipsa de implicare a profesorilor mulțumiți că au mai trecut 50 de minute, dar care vorbesc pe la simpozioane despre psiho-pedagogie și arii curriculare, vom continua să scoatem din școala românească indivizi care știu cîte ceva, dar care sînt lipsiți de repere și modele. Unii tineri au norocul să aibă acasă un echilibru. Dar mă întreb ce se întîmplă cu marea masă, în fața căreia unii profesori se impun cu biciul și nota 2?