Dacă numărătoarea efectuată de Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România este corectă, contribuabilii români au de plătit nu mai puțin de 225 de obligații bugetare sub formă de impozite, taxe, contribuții la fonduri speciale și tarife ce constituie venituri publice. „E greu să le ții minte, darămite să le mai și plătești”, afirmă președintele acestei organizații patronale, apreciind că, la un nivel reprezentînd peste 45% din PIB, România are în acest moment cel mai înalt grad de fiscalitate din Europa. Deși hățișul legislativ face aproape imposibilă verificarea cifrelor enunțate, pe fond, profesorul Ovidiu Nicolescu are dreptate. Chiar și efortul de a ține pasul cu toate prevederile legale în materie este atît de costisitor că poate fi considerat, el însuși, un fel de „impozit”.
Ministrul finanțelor susține însă că asemenea evaluări sînt incorecte. „Trebuie facută o distincție, susține domnia sa, între impozitele și taxele – care se referă la venituri și activități și celelalte tarife – cum sunt, de pildă, cele de înregistrare la Registrul Comerțului – care vizează plata pentru diferite servicii”. Procedînd asemeni rabinului din poveste, putem aprecia că, din punct de vedere strict formal, și ministrul Tănăsescu are dreptate.
Din păcate, disputele teoretice n-au nici o relevanță pentru contribuabilul român, fie el persoană fizică sau agent economic, cîtă vreme el este pus în situația să aleagă, tot mai frecvent, între riscul evaziunii fiscale și spectrul falimentului.
În primul rînd, el nu înțelege – și nici n-ar avea cum – de ce vecinul său care nu-și plătește cu anii obligațiile, dar care știe mai bine „să ungă osia tranziției”, trăiește bine-mersi, fără să fie deranjat de nimeni, în timp ce în ograda proprie controalele se țin lanț, iar amenzile și penalizările curg cu nemiluita. Este limpede că povara fiscală ar fi mult mai ușor de suportat dacă ea ar fi repartizată echitabil și nu am „biciui”, în continuare, doar pe cei care „trag la căruța” unui buget tot mai împovărător. Este la fel de adevărat, însă, că – în absența unor scutiri, amână*ri, eșalonări și alte asemenea facilități de plată – firmele nu s-ar mai înghesui să sponsorizeze diversele fundații, asociații și programe, prin care liderii politici fac dovada „generozității” lor, consolidându-și, în acest mod, imaginea publică pe banii contribuabililor.
În al doilea rând, orice om responsabil înțelege că segmente importante ale societății – învățămîntul, sănătatea, apărarea, ordinea publică – trebuie susținute financiar prin contribuția cetățenilor. Dar ce să mai înțeleagă, de pildă, contribuabilul băcăuan cînd Casa județeană a Asigurărilor de Sănătate restituie trezoreriei peste 200 de miliarde de lei, în timp ce spitalele n-au bani nici măcar pentru medicamentele uzuale. În condițiile în care Fondul asigurărilor sociale pentru sănătate înregistrează an de an excedente fabuloase, datoriile spitalelor către furnizori sufocă practic sistemul sanitar. Iar doamna ministru propune, cu seninătate, un nou „bir” – taxa de spitalizare, ce va fi suportat de același contribuabil corect care-și drămuiește veniturile rămase, dacă mai sînt, după plata întreținerii, a hranei și a medicamentelor.
Fără a fi un specialist în materie, contribuabilul înțelege că, din buget, sunt finanțate instituțiile statului. Dar este firesc să fie cel puțin nedumerit, dacă nu chiar revoltat cînd, după ce și-a plătit toate dările, mai trebuie să suporte pe cheltuiala firmei și costul controlului sanitar-veterinar, botezat mai nou „asistență tehnică de specialitate”. După o asemenea logică, n-ar fi exclus ca ideea să fie preluată și de alte instituții și, la finalul inspecțiilor sau controalelor efectuate, alături de procesul-verbal de constatare, agenții fiscali sau ai altor organe abilitate să atașeze și „nota de plată” pentru „serviciile” prestate. Ca să nu mai vorbim de tot felul de avize, certificări, aprobări și omologări periodice – obligatorii și obținute, evident, contra cost – în condițiile în care nici o schimbare semnificativă în profilul sau dimensiunea activității firmei nu reclamă asemenea noi expertizări. Este greu de explicat de ce, de pildă, la cumpărarea unui autoturism avînd inspecția tehnică periodică la zi, mai este nevoie și de o „vizită” la Registrul Auto Român, bineînțeles cu plata unei taxe aferente. Chiar dacă în „inventarul” ministrului de finanțe asemenea plăți nu sînt cuprinse în sistemul fiscal propriu-zis, domnia sa știe cu certitudine despre existența lor, pentru simplul motiv că, în calitatea pe care o deține, el avizează mai toate proiectele de lege supuse aprobării Guvernului din care face parte. Și, cel puțin din teoria generală a fiscalității, ar trebui să cunoască faptul că orice cheltuială suplimentară impusă agenților economici este de natură să prejudicieze tocmai sistemul fiscal pe care îl păstorește.
Se pare însă că asemenea considerații logice nu tulbură somnul mai marilor finanțelor țării, cîtă vreme în România însăși plata contribuțiilor către stat a devenit o aventură periculoasă. Pentru că umilința contribuabilului strivit în fața ghișeelor la care așteaptă ore în șir să-și achite impozitele întrece orice închipuire.
Despre ce parteneriat între stat și cetățean mai poate fi vorba, cînd lipsa de transparență în colectarea și cheltuirea banului public este la ea acasă, când funcționari publici sînt coborîți la rolul de „hăitași”, iar ocolirea prevederilor legii devine o tehnică de supraviețuire instituțională și chiar individuală. Cînd însuși sistemul contravențional este pus sub semnul întrebării, pentru că – la un salariu mediu de 100 de Euro – e greu de presupus că se pot plăti amenzi care ajung la 250 de Euro, așa cum prevede noul Cod rutier. În fața unor asemenea practici, care nici măcar „haiducie” nu se mai pot numi, pentru că iau tot de la cei nevoiași, mai că-ți vine să te întrebi, la fel ca poetul: „Unde ești tu, Țepeș-doamne … ?” (Andrei DELEANU)
Lasă un răspuns