Ștefan RADU
A ajuns integrarea României în structurile euro-atlantice un fel de joc național la care se pricepe toată lumea. Precum microbiștii înrăiți, discutăm cu patimă, înjurăm arbitrii, avem simpatii și antipatii absolute, facem și desfacem echipe de negociatori, dăm pronosticuri și cerem schimbarea antrenorului perdant. De fapt, habar nu avem ce se întîmplă în culise: cine pe cine cumpără, ce puncte s-au pierdut la masa de poker, cui i s-a rezervat Cupa și cine este trimis, o tură, în divizia B.
După 14 ani de eforturi, România se află între două luntre: pe de o parte, nevoia de securitate într-o zonă extrem de frămîntată și nesigură ne aruncă în brațele înarmate ale NATO, pe de altă parte, însă, ne macină dorința de a accede în selectul club european al Pieței Comune. Cu doar cîțiva ani în urmă, cele două organizații occidentale erau perfect compatibile. Între timp, evenimentele din Golf, intenția europenilor de a-și crea propria lor structură militară, disputa economică dintre SUA și UE și – mai ales – pretenția Tribunalului Penal Internațional de a-i judeca pe militarii americani acuzați de crime de război au divizat profund Occidentul. România mai are doar șase luni la dispoziție pentru a decide. Atît îi permite SUA pentru a ratifica în Parlamentul de la București acordul privind imunitatea cetățenilor americani. Și nu este deloc întîmplător termenul: exact peste șase luni ar trebui să se decidă integrarea României – cu toate drepturile – în NATO. Americanii sînt fermi: fără acordul respectiv nu avem mari șanse de a ne alinia în elita militară a lumii. Europenii răspund: nu avem nevoie, în UE, de marionetele Washingtonului! De aceea, de la Bruxelles s-a declanșat un intens program de dresare a României: ori cu noi în 2007, ori cu ei în 2004! Fără NATO, sîntem o frunză bătută de vînturile estului post-comunist. Fără UE, vom trăi o interminabilă tranziție, la cheremul politicienilor corupți și al grupurilor mafiote. Actualii guvernanți și parlamentari români acționează sub imperiul prezentului. Pentru ei, în fața electoratului, importante sînt rezultatele imediate. A lăsa vrabia din mînă (NATO – 2004) pentru cioara de pe gard (UE – 2007) nu stă în felul de-a fi al românului. Sînt convins că mulți dintre noi spun că pînă în 2007 e cale lungă, multe se pot schimba în politica mondială și altele vor fi interesele europenilor atunci.
Sîmbătă, la Bacău, liberalul Varujan Vosganian – unul dintre cei mai inteligenți și mai bine informați oameni politici din România – declara că PNL va spriji orice inițiativă bună guvernamentală menită să accelereze procesul de integrare în UE. El spunea că altă șansă pentru români nu există în condițiile în care actualul guvern a dovedit că nu poate controla singur procesul de aderare. Raportul de țară – plin de critici dure – este o cruntă dovadă în acest sens. Însă dacă vom accepta reproșul din raport referitor la lipsa de transparență în activitatea Executivului și a instituțiilor subordonate lui, atunci trebuie să ne întrebăm dacă chiar și dl Vosganian cunoaște toate dedesubturile diplomatice în care s-a implicat Cabinetul Năstase. Naveta dintre București și Washington pe care o fac președintele țării, premierul și ministrul de Externe arată insistența cu care americanii își apără interesele în Europa. României i s-a rezervat rolul de exemplu experimental în estul Europei. Sîntem pe cale să devenim terenul unui meci UE – NATO arbitrat de Rusia expansivă a lui Putin și nici măcar nu ni se plătesc despăgubirile necesare pentru distrugerea gazonului și a dependințelor. Administratorii noștri nu se pricep să negocieze chiria pentru găzduire, condițiile pentru desfășurarea jocului și – mai ales – cine încasează banii pentru biletele vîndute miilor de gură-cască… Doar comisionul electoral contează!
Lasă un răspuns