EDITORIAL Justiție de cartier

Nicoleta BICHESCU

Un fapt poate mai grav decît orice act de corupție care implică doar bani sau trafic de influență s-a petrecut la Onești. Un judecător a ajuns peste noapte șef peste o instanță, în condiții care și pe Caragiale l-ar face să tresară. În toamna trecută, mandatele de președinte și vicepreședinte al judecătoriei oneștene au expirat și s-a declanșat procedura de desemnare a unei noi conduceri. Tribunalul a făcut nominalizări, Curtea de Apel le-a acceptat, magistraților li s-a întocmit raport de inspecție, și-au dat acordul, dosarele au plecat la București. Numai că pe traseu a mai intervenit un nume, care, pînă la urmă, a fost și cel ales. Și asta, deși s-a încălcat orice procedură și dosarul a plecat spre capitală incomplet și fara avizul instanțelor superioare din Bacău.

Asta se întîmplă într-o Românie care visează să intre în Uniunea Europeană și care a fost avertizată sever în ultima vreme de oficiali europeni și americani că problema justiției este una dintre cele mai grave. Aproape mai gravă decît cea a corupției, pentru că, în fond, lipsa de reacție a justiției și supunerea ei politică favorizează marii și micii corupți și întreține din plin fenomenul. Ceea ce se întîmplă la Onești e doar un fragment dintr-un spectacol jalnic, cu un regizor mereu dornic de noi victime.

De această dată, victimele sînt chiar magistrații, cei care ar trebui să apere legea și să-i sancționeze pe cei care o încalcă. Li se întîmplă chiar lor, oamenilor justiției, să înțeleagă ce amar e gustul injustiției, ce greu e să accepți că legea e încălcată chiar sub ochii lor, ce jalnică și dureroasă e ingerința politicului în tot ce mișcă. Corpul de magistrați de la Onești a fost unul unit și recunoscut pentru competență. Nu o spun ei, ci colegii de breaslă, care au apreciat în ani munca magistraților, concretizată într-un număr mic de sentințe ce au fost schimbate de instanțele superioare, dar și în armonia ce a domnit la Onești.

A fost suficient un singur gest, pentru ca totul să se ducă de rîpă. Un judecător față de care ministrul a căpătat o curioasă simpatie, a ajuns, peste rînd, să-i conducă. Legea a fost călcată în picioare în chiar ceea ce ar trebui să fie un templu al corectitudinii și justiției, la minister. Și, din considerente care rămîn de culise, ministrul a dispus să fie șef magistratul care anul trecut a avut cel mai mic procent de rezolvare a dosarelor și căruia colegii îi contestă nu doar meritele profesionale, ci și pe cele umane. În aceste condiții, ce încredere să mai ai că îți poți găsi dreptatea în sălile noastre de judecată?

Și, chiar dacă judecătorii ar vrea să-și vadă de treabă, așa cum au făcut ani la rînd, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, este de așteptat ca lipsa lor de implicare și atenție să scadă. Așa se întîmplă în orice sistem în care munca e călcată în picioare și lipsa de profesionalism e cucoană. Și asta nu ar fi tot. Pentu că și-au permis să protesteze, magistrații oneșteni sînt acum supuși unor presiuni, amenințați că își vor pierde posturile, chemați la mici anchete de interior. Într-o asemenea atmosferă, e greu de crezut că activitatea mai poate fi una normală, iar decizia cea corectă.

Că justiția e coruptă o știm cu toții. Că e supusă presiunilor politice a devenit aproape o axiomă. Dar că aceste lucruri se petrec sub ochii noștri, chiar cu nonșalanță, e greu de acceptat. Pentru că, în fond, de aici începe toată boala societății noastre. De la legile care sînt date pentru a fi încălcate și de la măsura diferită cu care sînt judecate cazuri similare. Pentru unii, justiția e asemena unui detergent, care curăță orice pată, în timp ce pentru alții, care nu au buzunarul doldora de parale, legea se aplică drastic, uneori chiar prea drastic. Nu avem nici o șansă să trăim altfel, să cîștigăm mai mulți bani, să fim respectați, pînă cînd politicul nu își va scoate bocancii plini de noroi din justiția noastră și pînă cînd judecătorii nu își vor recăpăta menirea. Am cunoscut în ultimii ani și magistrați verticali și demni, care își fac meseria, indiferent de cine e la putere. E, în fond, o chestiune de opțiune, care demonstrează că se poate. Cu condiția ca magistrații să caute singuri să-și redobîndească demnitatea pierdută.