Ovidiu PAULIUC
Am plecat dimineața la serviciu, iar pe drum m-a atacat un țigan. L-am privit cu îngăduință, am încercat doar să mă feresc și să nu îl lovesc, pentru că știam că îi pot face rău, dar el, cu toate că era pricăjit, era rău al dracului, mai să-mi rupă beregata. A pus mîna pe o bîtă, iar gluma a început să se îngroașe. M-am gîndit la tot ce se putea întîmpla, m-am gîndit că am acasă nevastă și copil, iar mai apoi m-am gîndit că nu trebuie să îl las să îmi facă țeasta zob, pentru că deja mă lovise și sîngele îmi șiroia pe față, așa că am scos pistolul și am tras în el.
Încerc, probabil cu șanse mici de a mă apropia de realitate, să îmi dau seama în ce situație s-au aflat polițiștii încercuiți în cartierul țigănesc Orbic, de o hoardă sălbatecă, primitivă, înarmată cu furci și topoare. A fost cel mai sîngeros război din ultimii ani prin locurile astea. A trecut mai bine de un an de atunci, iar dosarul putea fi clasat de mult. Reprezentanții țiganilor au ținut însă cu dinții ca ancheta să continue, chiar dacă procurorii au dat, la un moment dat, soluția de neîncepere a urmăririi penale pentru ambele părți.
Polițiștii căutau, la Orbic, cinci infractori periculoși, iar măcelul a început cînd țiganii au pus umăr lîngă umăr ca să își apere confrații. Au făcut-o la modul barbar, iar polițiștii au vrut să își salveze viața. Au folosit armamentul din dotare, au murit doi oameni, iar alți șapte, între care patru polițiști și jandarmi, au fost răniți grav. Polițiștii spun că a fost legitimă apărare, iar țiganii spun că a fost abuz, la fel cum ar face, și au făcut-o în alte cazuri, organizațiile pentru apărarea drepturilor omului. Nu le-am plîns niciodată pe umăr polițiștilor, dar de data aceasta, mi se pare că sînt urmăriți degeaba de spectrul condamnării doar pentru că au vrut să-și scape pielea. În plus, polițiștii, mai ales cei din detașamentele de intervenții speciale, sînt, alături de militarii din Irak, Afganistan sau Kosovo, românii care își pun viața cel mai des în pericol. Nu mi s-ar părea normal să existe o lege doar pentru ei, care să le dea drepturi în plus, dar legitima apărare pare, totuși, o himeră în cazul lor.
Conform legii, românul, fie cu uniformă, fie fără, nu are prea multe alternative de a se apara în cazul în care este agresat. Legea spune că modul de apărare trebuie să fie proporțional cu atacul. O exprimare vagă, care lasă loc subiectivismului să zburde în voie. Altfel spus, dacă eu am o sută de kile și îl pocnesc pe atacatorul meu, care e un țîr de 50 de kile, s-ar putea să înfund pușcăria, doar pentru că pipernicitul m-a atacat pe la spate și mi-a pus cuțitul la gît.
Cine oare poate judeca dacă la Orbic atacul a fost proporțional cu apărarea? Punem pe un taler al balanței gazele lacrimogene, armamentul și scuturile polițiștilor și jandarmilor, iar pe celălalt taler, un număr dublu de țigani surescitați, extrem de violenți, înarmați cu furci, topoare și un tupeu cum numai lor le este caracteristic. Ce va arăta balanța? Ce vrea fiecare tabără să vadă.
Limitele pînă unde pot merge polițiștii în exercițiul funcțiunii sînt, însă, generoase, iar o lege interpretabilă poate da naștere la abuzuri. Polițistul nu trebuie să probeze modul în care folosește armamentul. Cu alte cuvinte, în cazul unei intervenții în forță, oamenii legii pot acționa fără restricții, fără martori și fără a demonstra negru pe alb că infractorul a atentat la integritatea lor corporală. Nu de puține ori, intervenția polițiștilor a lăsat în urmă multe semne de întrebare legate fie de circumstanțele folosirii armelor de foc, fie de somație, fie de ilegalitatea uzului de armă care, potrivit legii Poliției, nu necesită probatoriu.
Polițiștii au, totuși, viață grea. Sînt blamați, sînt chemați în ajutor, sînt prezenți în orice ziar sau jurnal de știri, muncesc cîteodată degeaba din cauza magistraților. La urma urmei, sînt niște angajați, care cîteodată au folosit mijloace prea dure împotriva unor infractori mărunți, și s-au lăsat ciomăgiți în cazuri grave, cum a fost cel de la Orbic, doar ca să nu sporească urmările măcelului. Războiul de la Orbic a fost urmat de promisiunea țiganilor că nu se va mai întîmpla, că se caută soluții pentru socializarea „elementelor refractare” și alți cai verzi pe pereți. Poliția nu a promis nimic și bine face că nu promite, să nu ne trezim într-o zi că hoarde înarmate cu furci și topoare iau cu asalt orașul, mai ales că nu s-a dat liber la arme și nu avem cu ce să-i împușcăm.
Lasă un răspuns