Mihai BUZNEA
Berbecul, se știe, nu prea e înzestrat cu creier, dar în compensație a fost dăruit cu coarne și îndărătnicie de catîr. Cu ele vei conduce turma – i-a hărăzit Creatorul – și imediat patrupedul lățos și-a luat rolul în serios, făcînd chiar exces de zel. Cu talanga atîrnată de grumaz el dă direcția, mioarele îl urmează neabătut, chiar dacă-și lasă lîna prin scaieți, ori își zdrelesc copitele printre bolovanii ascuțiți: se și spune „deștept ca oaia”. Mîndru nevoie de podoaba-i capilară și plin de importanță mai să-i plesnească pielea, berbecul stăpînește lumea, sau cel puțin crede că o face, cînd dă cu cornul. Prilejuri sînt destule ori și le provoacă. Nu te pune cu el, pălește tare, mă sfătuiește un amic. El face legea, e și judecător și călău. Nu iartă. După mintea lui, are întotdeauna dreptate, nu acceptă idei contrare, ce mai, e berbec și nimic altceva! Dacă simte că nu-i ascultat e în stare să-și devoreze supușii cu blană cu tot. Ca un dictator!
Citesc în presa băcăuană din ultimele zile că unui astfel de berbec cu nume greu de rostit pre limba mea și cu mofturi de intelectual subțire i-au fătat coarnele (că minte știți că n-are ioc) o descoperire senzațională: celebra baladă „Miorița” nu ar fi, chipurile, de sorginte românească, ci ungaro-ceangăiască!? Distinsul om de cultură la grumazul căruia clincăie niște talăngi pentru care a trebuit să treacă Tisa, susține că un anume preot maghiar din Valea Mare – Cleja, prenumele său Petras Intze Ianoș – a cules, la 1843, balada „Păcurarul cel Frumos”, care abia ulterior a fost descoperită și de români și publicată în varianta arhicunoscută „Miorița”. Așa o fi cum spui, baci Zoltan, nici eu și nici alții ca mine nu ne „contrapunem”. Dar hai să mulgem puțin ugerul științei noastre comune și vei vedea următoarele: de la publicarea „Mioriței” (Vasile Alecsandri – 1850), culegerile de folclor ne-au permis să cunoaștem peste două sute de variante ale baladei (Blaga, Spațiul Mioritic, 1936) ceea ce l-a îndreptățit pe filosof să considere motivul „endemic în toate provinciile țării”. Concluzie confirmată, prin alte argumente științifice, de o amplă cercetare (Adrian Fachi: Miorița. Tipologie, circulație, geneză, texte) care spune: există peste cinci sute de variante ale motivului, 113 fragmente și 105 informații cu privire la circulația lui. Pe această bază s-a stabilit existența a două tipuri principale de variante: tipul de variantă-baladă cu circulație mai largă în sudul și estul țării, respectiv tipul de variantă-colind, cu circulație în Transilvania. La rîndul său, Mircea Eliade susține în cartea „De Zamolxis a Gengis -Khan. Etudes comparatives sur le religions et le folklore de la Dacie et de l’Europe Orientale, Paris, Payot, 1970”, că Miorița este expresia unui mit arhaic de structură cosmică avînd (spune și D. Caracostea) „un substrat etnic premioritic din care a luat naștere motivul în Moldova, Muntenia și Oltenia”. Ori, după modesta mea știință, cele trei provincii sînt pur românești, pe ici, pe colo cu cîte un vorbitor de altă limbă. Dacă nu mă crezi, nene Zoltan sau Gyula, ori Karoly, cum te vei fi numind, caută-mă să-ți dau cartea. Dar te anunț, să știi, e scrisă-n românește.
Ce să-i faci, îl înțelegem, berbecul nostru vrea cu tot dinadinsul să-și conducă turma trăgînd cu ochiul hulpav și la mioarele altora, chiar dacă acestea behăie într-o altă limbă care-i provoacă indigestie la auz. Dar, după cum bine știți, scopul scuză mijloacele: decît două la tine, mai bine trei la mine. Din acest motiv-scuză-interes se zice c-ar fi luat naștere inițiativa ACMR. Cum n-ați auzit de ea? Să vă traduc: Asociația Ceangăilor Maghiari din România, cu sediul la Sfîntul Gheorghe) care minten a trecut Carpații și s-a oploșit și prin județul nostru, unde a „fătat” o filială a ceangăilor moldoveni. Acuma, că mîna noastră de ceangăi trăitori prin Faraoani, Cleja sau Lespezi nu se prea dă în vînt după surata lor intracarpatică, în timp ce inițiatorul și liderii locali dau cu cornul în stînga și-n dreapta spre a-și aduna turma este o treabă care nu mă privește. N-au decît! Chestia e alta: adică de ce n-am face și noi așa, de ambiție, turma noastră, ca s-o păstorim cum credem de cuviință. Să facem, adică, o asociație a ceangăilor români din Moldova. Pe bază de adeziuni libere, nu de argumente administrate cu cornul. Să vedem atunci care turmă ar fi mai mare. Eventual, berbecii, inclusiv coarnele și talăngile, să le lăsăm lor, ACMR-iștilor, ca să nu-și piardă păstorul și să nimerească direct în gura lupului.
Lasă un răspuns