EDITORIAL Mica mineriadă a liderilor sindicali

Ștefan RADU

O puternică mișcare sindicală înseamnă – la urma-urmei – garanția de netăgăduit pentru echilibrul social necesar într-un sistem economic de tranziție. Originalitatea noastră incontestabilă rezidă din scopurile asumate de unele organizații profesionale din România. În loc să negocieze condiții de muncă omenești, salarii proporționale cu responsabilitatea, pregătirea profesională, mediul de lucru și eficiența dovedită de fiecare angajat în parte, unii lideri sindicali sînt bîntuiți de fantome ceaușiste, egalitariste și de frustrări ciocoiste. În anii din urmă, nu puțini sindicaliști s-au metamorfozat în miniștri, parlamentari, conducători de instituții de stat. Sînt cazuri de notorietate, însă nu cred că trebuie pusă o emblemă generală.

Pînă mai ieri, județul Bacău se putea lăuda cu o evoluție normală a relațiilor dintre autorități și sindicate. Cu toate restructurările și falimentele consemnate în timp, nu au existat explozii violente de nemulțumire. Negociatorii și-au făcut datoria și toată lumea a avut de cîștigat. Numai că, iată, a apărut cazul RAFO. În momentul în care au fost puse în discuție datoriile acestei societăți, paguba publică – nu știu dacă este mare sau mică, justificată sau dubioasă, însă m-am săturat să o plătesc din buzunarul meu de contribuabil fără elicopter – pe care a provocat-o și refuzul proprietarilor de a lămuri complet situația, cîțiva lideri sindicali au sărit ca arși. Mai marele de la CNSLR-Frăția, domnul Gheorghe Huluță, a spus în fața camerelor de luat vederi că toți cei care îl atacă pe domnul Iacobov aduc prejudicii societății RAFO. Afirmația mi se pare exagerată, mai ales că însuși respectivul om de afaceri a declarat că nu este acționarul principal al rafinăriei oneștene, responsabilitatea sa reducîndu-se la cele cîteva procente pe care le deține. Atunci, de unde supărarea sindicaliștilor? Nu îndrăznesc să fac vreo legătură între statutul lor de membri (unii cu funcții) ai PSD, pentru că bunul simț interzice amestecul politicului în treburile sindicale. Însă implicarea într-o polemică dintre partide este greu de etichetat drept neutră. În plus, argumentele aduse în discuție sînt uneori penibile, alteori elucubrante. Dl Ion Marian – de exemplu – vorbește despre benzina care ar costa în Occident un euro pe litru. Nu știu pe unde a circulat domnia sa, dar prețul adevărat este între 80 și 92 de eurocenți, iar în SUA ajunge sub 60 de cenți, adică mai ieftină decît în România unde RAFO ar face protecție socială!…

Apoi tot respectivul domn, susținut de liderii de la CAROM și UTON, lansează pe piață o fantomă: lichidarea rafinăriei oneștene! De unde acestă idee? S-au supărat acționarii (singurii în măsură să ia o asemenea decizie) și au amenințat că pun lacăt afacerii? Nu am auzit despre o asemenea poveste. Cred – mai degrabă – că sîntem în fața unei strategii însăilate de către acești lideri de sindicat pentru a-i înspăimînta pe angajați, pentru a crea o stare de tensiune menită să asigure presiunea socială și politică necesară închiderii dosarului RAFO. Nu cred că angajații de pe platforma industrială Onești ar dori să muncească în societăți comerciale care nu le asigură pensiile, care nu plătesc datoriile la sănătate, care împovărează contul curent public cu datorii ce le vor achita tot ei, în calitate de contribuabili. Iar în ceea ce privește imaginea societății în mediul de afaceri, aceasta depinde de comportamentul acționarilor, de seriozitatea achitării facturilor de aprovizionare, de corectitudinea operațiunilor de import-export, chestiuni ce nu depind de sindicat. Muncitorul care se spetește pentru a produce ceva la locul său de muncă nu are nici o vină, dar nici vreo responsabilitate pentru strategiile acționariatului. COM-urile au dispărut încă din 1989, iar de atunci sindicatele au vrut să nu mai fie conduse de către activiști de partid. Manipularea în scopuri electorale a unor mase de muncitori (sărăciți pe moșiile unora care nu mai știu numărul vilelor, mașinilor de lux și proprietăților achiziționate) este de-a dreptul criminală și nu are de-a face cu principiile sindicale. Însă nu eu sînt în măsură să trag concluzii, ci angajații care și-au ales liderii, avînd încredere în promisiunile lor.