Ștefan RADU
Nu trebuie să fii mare analist economic pentru a sesiza că diferențierile esențiale între strategiile economice preferate de un stat sau altul se reduc la structura valorică a produselor preponderente. Un asemenea produs – oricare ar fi el – este constituit din substanță, energie și informație. Proporția dintre aceste elemente componente caracterizează stadiul de dezvoltare a mediului economic analizat. Să comparăm produsele japoneze cu cele românești. Ce observăm înainte de oricare calcul complicat? În Imperiul Soarelui Răsare, inteligența (informația) este la mare preț. Nu mărimea unui produs determină prețul, ci cantitatea de noutate tehnică (de inovație) este factorul de multiplicare a cîștigului. Noi, românii, ne chinuim să vindem tone de metal încorporat în fel de fel de mașinării depășite moral, țevi și semifabricate abia ieșite din laminor sau hectare de confecții realizate în lohn. Adică vindem, mai ales, substanță și energie (ambele consumate ineficient).
Nici comparația cu o economie precum cea a Taiwanului nu ne avantajează. Produsele venite dinspre Marea Chinei nu conțin soluții originale (autohtone), însă încorporează mai ales energie (utilități și manoperă). Se economisește substanța (deoarece resursele de acest gen le sînt limitate celor din China naționalistă) și se stimulează investițiile tehnologice. Altfel spus, s-a pus la punct un sistem prin care tehnologia occidentală (brevete, mărci etc.) este transferată într-un stat cu mijloace reduse de a susține cercetarea (sau este lipsit de o asemenea tradiție), iar forța de muncă locală se specializează în a o exploata. Este mai rentabil să produci componente pentru calculatoare, articole optice și aparatură electronică decît să vinzi bușteni nedecojiți…
Culmea este că România reprezintă o contradicție absolută. Toată lumea spune că există, în această țară, forță de muncă foarte bine calificată. Adică am putea concura, oricînd, cu o economie precum cea a Taiwanul. De asemenea, sînt date referitoare la o serie de realizări ale cercetării tehnologice românești. În urmă cu cîțiva ani, lumea științifică specializată în medii de stocare a datelor a fost entuziasmată de invențiile unui fizician român care a pus la punct un compact disc de 10.000 de GB, adică echivalentul a vreo 12.000 de CD-uri normale. De atunci nu s-a mai auzit ceva despre acea noutate tehnică. Îmi amintesc că exista, atunci, o mare problemă a economiei românești: se căutau 10 – 11 milioane de dolari pentru a fi realizată unitatea de producție pentru respectiva invenție epocală! Noi alergăm după cîinii vagabonzi, gîdilăm țiganii pentru a-i integra în societate și lăsăm pe mai tîrziu asemenea descoperiri. Cheltuim, în schimb, sute de milioane de dolari pentru a ține în viață mine nerentabile, pentru a acoperi găurile la buget provocate de marii evazioniști cu protecție politică și pentru campanii electorale inutile. Pînă ne vom trezi din euforie, inventatorul va semna contractele cu marile concerne internaționale (dacă nu a făcut-o deja!) și, apoi, vom cumpăra invenția românească pe valută forte… Încă nu percepem valoarea informației încorporate într-un produs. Am rămas cu mentalitatea sovietică: dacă nu este mare, tare și greu de urnit, un lucru nu are valoare… Lumea trece cu viteza expresului pe lîngă noi pentru că s-a debarasat de balastul tehnologic antediluvian.
Lasă un răspuns