EDITORIAL Sărbătoare sau comemorare?

Ștefan RADU

„Istoria este știința care studiază adevărurile învingătorilor” – spune o posibilă definiție. Pentru mulți dintre românii care au trecut de prima tinerețe, istoria ultimului veac s-a dovedit a fi extrem de versatilă. Bolșevicii moscoveți au fost ba eliberatori, ba criminali care au jefuit tot ce au întîlnit în cale. Au adus cu ei teroarea comunistă, au lichidat fizic elita românească și ne-au aruncat în bezna totalitarismului vreme de aproape cinzeci de ani. Manualele de istorie vorbesc despre atrocitățile din lagărele naziste, însă crimele lui Stalin în Ukraina, Polonia și în țările baltice sînt ignorate: criminalul aliat cu englezii, americanii și ceilalți occidentali are parte de propriul adevăr. Sînt numărate victimele de la Auschwitz, însă cu greu se admite rememorarea numelor evreiești care au înființat și condus securitatea românească, cea care a inventat lagăre precum Piteștiul. În sînul tuturor popoarelor au existat psihopați, criminali, dictatori, numai că unele au fost învinse, iar altele au defilat victorioase… Imaginați-vă cum ar arăta paginile de istorie, peste șase, șapte decenii, dacă americanii și aliații lor ar fi înfrînți în Iraq: ar fi aduse în prim-plan mai ales atrocitățile la adresa prizonierilor arabi, atacurile împotriva moscheilor și violurile făptuite de cîțiva soldați beți. În schimb, dacă rezistența musulmană – numită acum terorism religios – va fi anihilată complet, iar țara se va americaniza, atunci atacul neautorizat de Națiunile Unite va fi sărbătorit ca zi a marii revoluții din Orientul Mijlociu. Astea sînt fețele volatile ale istoriei…

Pentru români, 23 august 1944 are, astăzi, conotații ce țin de povestea fiecărei familii în parte. Bunicul meu, care nu a acceptat să se înroleze în diviziile organizate de sovietici în lagărele din Siberia și de pe Volga, a murit chinuit, în prizonierat, la Cotul Donului. Cei care au revenit în țară cocoțați pe tancurile rusești au ajuns eroi, au beneficiat de avantajele noii orînduiri impuse cu Makarovul la tîmpla națiunii și încă mai cred în revoluția antifascistă. Alții, care au rămas cu dragostea față de monarhie nealterată, continuă să creadă că Regele Mihai a dovedit curaj și eroism atunci cînd l-a arestat pe Mareșal. De fapt, toți erau convinși că apără interesele României: unii credeau în iluzoria victorie a proletariatului, alții își respectau jurămîntul față de Rege și țară, alții s-au lăsat manipulați de interesele politice transnaționale. Ce a urmat nu putea fi prevăzut în acea după-amiază de 23 august 1944. Tăvălugul istoriei s-a rostogolit nemilos peste toate speranțele celor mulți și creduli. Nici astăzi, istoricii nu au un răspuns convingător și unanim. Un fapt istoric nu poate fi judecat într-o paradigmă a lui „dacă”. Ce s-ar fi întîmplat „dacă” Mareșalul făcea armistițiu? Ce s-ar fi întîmplat „dacă” Pauker, Botnăraș și Nicolski nu puneau stăpînire pe destinele României? Sau – venind în prezent – ce s-ar fi întîmplat „dacă” nu era executat Ceușescu și nu se constituia mafia care a distrus economia națională? Sînt întrebări inutile, indiferent de răspunsurile pe care le-am da. Un fapt este cert: 23 august poate fi o comemorare a miilor de victime ale politicilor cinice – din Est și din Vest – care au modelat secolul XX și nu o sărbătoare națională. În urmă cu 60 de ani, demnitatea noastră a fost înfrîntă, păcălită, comercializată pe tarabele marilor puteri la preț de second-hand. Niciodată nu ni s-a acordat statutul de națiune învingătoare sau aliată, iar Tratatul Ribbentropp – Molotov încă mai umbrește speranțele noastre de renaștere. Și atunci – mă întreb – de ce trebuie să defilăm țanțoși?!