Florin CRĂCIUN
De cînd eram mici, am fost învățați să-i respectăm pe cei care au o
educație superioară. Munca lor impune admirație. Nervii tociți și anii petrecuți pe băncile școlii îi urcau pe dascăli pe un piedestal la care abia dacă îndrăzneai să ridici ochii. Și, prin prestanța lor, acești oameni impuneau respect și admirație. Cel puțin așa era pe vremea cînd eram eu elev. Acum, îi văd pe bieții profesori îmbrăcați modest în comparație cu tinerii pe care îi educă. Hainele de ultima modă pe care le poartă elevele, ce pun uneori în valoare doar prostul gust, eclipsează frapant îmbrăcămintea second hand și uneori uzată a profesoarelor. Asta, ca să nu mai vorbim de mașinile pe care le
etalează copiii de bani gata, față de Daciile bătrîne cît lumea pe care le coduc dascălii. Salariile abia le permit să-și ducă zilele de azi pe mîine fără să-și vîndă cărțile la anticariat pentru a-și plăti datoriile la stat. Si parcă toate acestea nu ar fi de ajuns. Umilința lor merge pînă la disperare, atunci cînd trebuie să obțină un post mai bun. Examene peste examene și lupta din fața listelor cu posturi îi aduc pe dascăli sub demnitatea lor. Flamînzi, sărăcăcios îmbrăcați și tremurînd de emoție, profesorii sînt umiliți încă o dată de cei din minister. De programele lor de calculator care fac repartiții reci, ce nu țin cont de om și de sufletul său. Ca să fie siguri că prind un post pe placul lor, dascălii sînt nevoiți să stea zile intregi în ploaie sau îndură arșița soarelui pentru o catedră într-un cătun uitat de timp.
Cei din fruntea Inspectoratului îi critică pentru că refuză posturile îndepărtate de civilizație, dar uită că nici ei nu ar da asfaltul pentru noroaiele ulițelor. Uită că depărtarea de civilizație nu se reflectă în indemnizație mai mult decît valoarea unui abonament de transport pe autobuz. Dar de la înalțimea scaunului de inspector nu se vede pînă la cizma de cauciuc pe care o poartă profesorii pe ulițele satelor pline de noroi. În această situație, nu este de mirare că tot mai mulți educatori preferă să ia drumul străinătății. Ei știu că acolo nu vor avea profesia pentru care s-au pregătit atîția ani, dar parcă este mai ușor să înduri umilința pe bani mai mulți. Cel puțin, dacă vor reuși, vor putea să se îmbrace mai bine, să-și plătească datoriile la întreținere și, cine știe, poate să-și facă o casă cu mai mult de
doua camere nedecomandate, sau să conducă o mașină fabricată cel puțin în secolul acesta. La întoarcerea în țară, dacă se vor mai întoarce, își vor putea învăța copiii dacă este mai demn să fii intelectual, sau să ai banii care te scutesc de umilință, indiferent cum i-ai obținut. Vor ști, cu siguranță, dacă umilința nudă este mai ușor de suportat decît umilința cu buzunarele grele.
Lasă un răspuns