Ce emoții adînci, ce fiori poți trăi așezîndu-te, după 50 de ani, în banca de liceu pe care ai părăsit-o de atîta amar de vreme! Da, au trecut anii și acum, cînd un mănunchi de entuaziaști a organizat această binecuvîntată întîlnire, am mers în fosta mea clasă, împreună cu o parte din foștii mei colegi – din nefericire, prea mulți trecînd în Eternitate – și m-am așezat în banca aceasta unde am trăit atîtea clipe de tensiune și bucurie și încîntare și supărare și am închis, pentru un minut, ochii, și m-am revăzut pe mine și pe colegii mei și pe profesorii mei așa cum au fost cu cinci decenii în urmă. Iată-l pe domnul profesor Haralambie Mihăilescu, nu știi Gramatica Limbii tale, nu știi Literatura, nu treci clasa, așa ne amenința domnul profesor, dar ce suflet mare, ce om deosebit, de la el, sînt sigur, mi se trage „gazetăria” pe care încă o mai port în suflet…! Sau, iată-l pe domnul profesor Rotundu, ce lecții de Istoria României, dragilor, Istoria este Mama noastră, așa ne spunea, și nici nu auzeam cînd suna clopoțelul de pauză…! Sau iată-l pe domnul Constantin Borș, profesorul nostru de Matematici, cîtă măiestrie în a preda acest obiect care, cel puțin mie, mi-a părut, la început arid, dar pe care l-am îndrăgit după ce Maestrul ni l-a sădit, ca un excepțional „grădinar” ce era, în inimile noastre adolescentine!… Da, nici unul dintre profesorii noștri nu mai trăiește, dar cu toții viețuiesc în noi, le-am simțit, în toți acești mulți ani, prezența în tot ce am mai învățat, în munca noastră de zi cu zi, în viața noastră care se apropie de sfîrșit… Și iată foștii colegi. Pe unii i-am întîlnit în decursul anilor. Adrian Craus, da, și pentru el au trecut anii, a învățat, a devenit specialist topograf și, anonim, și-a „spus cuvîntul” în construcția Combinatului chimic din Bacău, podul cel mare de peste Trotuș de la intrarea în Onești, dar pentru cîte construcții din Bacău n-a executat el planurile topografice! Sau Gheorghe Gânsac, bunul meu prieten și concitadin, inginer acum, dar copil atunci, silitor, tenace, serios, viața lui a însemnat multe pentru Bacăul care m-a adoptat și pe mine, a fost director la Combinatul de Prelucrarea Lemnului, apoi a condus cîțiva ani întreaga economie a municipiului, iar spre pensionare a muncit, cu același înalt profesionalism, în Silvicultura județului nostru… Ei, dar să-l vedeți și pe Culiță Moraru, tot băcăuan, zeci de ani slujind Căile Ferate Române, da’ nu-i dai vîrsta de pe Buletin, pare tot foarte tînăr și foarte agil! Ion Ionichi, băiatul de odinioară, după care profesor de Matematici și director la Școala din Traian, județul Bacău, și el fost elev venit dintr-un sat din județul Neamț, copil serios, harnic…
… De la „Petru Rareș” – autentică cetate a învățămîntului românesc, școală aflată de peste o sută de ani sub dealurile Pietricicăi și Coziei, din Piatra Neamț – orașul meu natal, unde am cunoscut bucuriile copilăriei și ale tinereții – am plecat, în 1954, spre „alte zări”, o generație de absolvenți care și-a petrecut viața sub semnul unui destin ce a însemnat învățătură și muncă. Școala te învață să înveți – spunea cineva, iar școala noastră dragă asta a făcut: ne-a croit viața. Acum, în clasă, sîntem ceva mai mulți de jumătate din cîți am fost. Unii – le-ați aflat numele și destinele – au venit și au muncit și trăiesc aici, în Bacăul meu cel de toate zilele. Alții au rămas în Piatra sau viața i-a dus spre alte meleaguri. Prietenii mei din copilărie – Didi Liciu, inginer, Virgil Mihăilescu, universitar la Iași, Dumitru Rotaru, inginer, apoi bărbatul acesta, cu părul alb, vîlvoi și perciuni a la Elvis, pe nume Constantin Grasu, și el la Universitatea ieșeană. Uite-l pe Ion Atudosiei – aceleași trăsături frumoase, cuminți, liniștite pe care i le „ghicisem” cu cincizeci de ani în urmă, a venit tocmai de la Baia Mare, unde a muncit o mulțime de ani ca geolog, prospecțiuni în aproape tot Ardealul a efectuat bărbatul acesta care pare timid, sau chiar o fi așa, dar un timid cu o inimă atît de generoasă! Dar uite-l și pe Constantin Oancea copilul acela înalt, frumos, acum bărbat chipeș și plăcut, anii i-au spus, și lui, că se apropie de 70, profesor de Matematici, fost director de școală în satul lui din județul Neamț… Dar cine-i bărbatul acesta bonom, cu pălăria în vîrful capului impunător?, e nimeni altul decît Petru Minuț, ăsta pentru care „Matematica” era o distracție, acum și el, de mulți ani, universitar ieșean…
… Scriu aceste însemnări sub semnul emoțiilor pe care le-am trăit vineri, 23 iulie, la întîlnirea după cinci decenii de la absolvirea Liceului „Petru Rareș” din Piatra Neamț. A fost un strop de fericire, o scînteie caldă, binecuvîntată care, din păcate, n-a ținut mult. O întîlnire cu îmbrățișări afectuoase, sincere, cu lacrimi adevărate. Școala noastră cea dragă ne-a primit iarăși la sînul ei. După care am plecat, fiecare cu gîndurile lui, fiecare cu speranțele lui. Și în gînd cu minunatele versuri scrise de fostul coleg, profesor Mihai Timofte, pentru un imn al promoției noastre – muzica, un alt coleg, profesorul Vasile Radu -, versuri închinate școlii, care pot fi, tot atît de bine, o fierbinte promisiune: „Și cînd povara amintirii / Ne-o copleși răpuși de dor, / Vom reveni cu-mpătimire / La nesecatul tău izvor. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns