„Eram un student vagabond”

• Marin Nedelcu regretă și acum ei șapte ani pierduți în război

Marin Nedelcu s-a născut la Piatra-Olt, județul Romanați (actualmente Olt), la 21 iunie 1915, din părinți agricultori. Tatăl i-a murit cîțiva ani mai tîrziu, în timpul Primului Război Mondial. „Tata scăpase de prima concentrare, dar, la puțin timp după ce s-a întors acasă, a fost rechemat la război. În acea perioadă, păduchii și tifosul făceau ravagii. Tata a murit de tifos și am auzit că cei mai mulți nici nu apucau să-și dea ultima suflare, că îi și aruncau în gropi comune cu var. Nu știu ce s-a întîmplat exact cu el, dar am rămas orfan de război și mama a fost nevoită să mă crească singură pe mine, împreună cu încă trei frați și două surori”, istorisește Marin Nedelcu. Viața era extrem de grea în acea periodă, pentru că țara fusese pustiită de război. „Aveam o pensie IOVR (Invalizi, Orfani și Văduve de Război – n.n.), dar care nu-mi ajungea să cumpăr decît gaz și sare. Greu ne descurcam!”, își amintește Nedelcu. Familia sa mai avea „ceva” pămînt” și mai trăiau din agricultură, dar nu foarte bine. Școala primară a urmat-o în Piatra-Olt și liceul la „Ioniță Asachi” din Caracal. Din 1931 s-a înscris la Școala Superioară de Comerț din Rîmnicu Vîlcea. În 1934, a întins-o la Cluj, unde s-a înscris la facultate, la Academia Comercială. „Mama nu vroia să plec de acasă, în străini. Am împrumutat 1.000 de lei de la un negustor din Piatra Olt. I-am zis «Nu te duci la mama să-și dea banii decît după ce plec»”, spune Nedelcu. Fiind orfan de război, putea studia fără să plătească taxe, dar asta nu i-a ușurat prea mult viața în timpul studenției. Își amintește cu nostalgie că trebuia să se descurge de gazdă și de mîncare fără un chior în buzunar. „Eram un student vagabond, la fel ca mulți dintre studenții de pe atunci din Cluj”, își amintește Nedelcu. El și-a găsit într-o vreme o gazdă, unde dormea pe dușumea, alături de niște muncitori, marele avanjaj fiind că putea să se fofileze la chirie: „Cînd plăteam, cînd nu plăteam”. Ca să mănînce, își găsise o pensiune, poreclită „La Baba”, condusă, evident, de o bătrînă. „Pe babă o mințeam că îi plătesc a doua zi, dar, de cele mai multe ori intram pe ușă, mîncam și plecam pe geam, să nu mă vadă și să-mi ceară bani”, zice rîzînd omul. Făcea asta pentru că, spune el, nu avea pur și simplu nici un mijloc de existență. Seara, mai mînca pîine, pe care i-o aducea un student, Lăscăianu, mai „revoluționar” din fire. Pentru un timp și-a rezolvat destul de bine problema dormitului, pentru că unei evreice i s-a făcut milă de el și, pentru că ea lucra noaptea, îl lăsa să doarmă în camera în care stătea cu chirie. Tihna asta nu a durat prea mult pentru Nedelcu, pentru că a fost dat afară pentru ceea ce acum s-ar chema „delict de opinie”. „Odată, la un „10 Decembrie”, cînd se sărbătorea Ziua Studențimii, am manifestat cu mai mulți colegi în holul clădirii unde dormeam. Imediat, evreica m-a și dat afară, temîndu-se de supărarea stăpînului casei. A plecat noaptea de acolo și tot bagajul lui încăpea într-un cufăr cu nuiele, mai puțin unicul palton, care îi fusese furat. În plină iarnă, îmbrăcat doar cu o hăinuță subțire, și-a adus aminte de un prieten, care și el stătea clandestin pe la alți prieteni. În cele din urmă, a ajuns la o cunoștință, fiu de preot, care stătea la demisolul unei clădiri. „M-am dus noaptea la Ilarie Stoiculescu, i-am bătut în geam și i-am strigat «deschide că n-am unde să stau, vin să stau la tine!» El mi-a răspuns că da, dar nici la el nu era o soluție prea bună, pentru că nici el nu-și plătise chiria”. Gazda își pîndea în fiecare noapte chiriași să nu fugă înainte de a-și plăti chiria. A stat două trei zile acolo, după care a pus la punct un plan de evadare, în doi, ca nu cumva să rămînă unul dintre ei „amanet” la zbirul acela de gazdă. Nedelcu a tocmit o trăsură, care să-i aștepte departe de ochii „creditorului” și să-i ducă unde-or vedea cu ochii. Au plecat în toiul nopții, el ducînd cufărul în spate și încercînd să grăbească pasul. Marea evadare s-a poticnit la un moment dat, cînd amicul Ilarie i-a strigat că din urmă îi aleargă fosta gazdă. Omul nostru nu s-a prins de glumă, s-a precipitat și s-a împiedicat, împrăștiindu-și pe caldarîm toate hainele și obiectele pe care le avea. Colac peste pupăză, în fața lor a răsărit ca din pămînt un „majur”, care i-a înspăimîntat peste poate. „Nu vă speriați, noi sîntem obișnuiți cu studenții. Ba n-au plătit chiria, ba nu și-au achitat consumația…”, i-a liniștit polițistul, care i-a mai și ordonat birjarului să-și ducă gratis la gară. De acolo, Nedelcu a luat trenul să se ducă acasă, normal, fără bilet, dar pe atunci „nașii” erau în mare parte mai înțelegători cu studenții. Fuga asta s-a dovedit oportună, pentru că oricum ar fi trebuit să plece în vacanță, că se apropiau Sărbătorile de Crăciun.

Cam în ritmul acesta și-a făcut Nedelcu facultatea, pe care a terminat-o în 1938, după care a și fost încorporat la Regimentul 2 Călărași, din Caracal. „La început am fost încorporat la termen redus, pentru că făcusem facultatea, dar pînă la urmă am stat șapte ani în armată, că a venit războiul. Ăsta este cel mai mare regret al vieții mele, că mi-am irosit acești ani, fără voia mea”, regretă Marin Nedelcu. În armată, cel mai bine a dus-o la Varioș, în județul Timiș. „Trăiam bine, pentru că bănățenii, oameni gospodari, ne hrăneau și pe noi și cei peste 4.000 de cai ai noștri”, spune Nedelcu. Traiul bun nu a durat prea mult, pentru că, în 1939, au ajuns în Basarabia, la Baclia, un loc „plin de ploșnițe”, dar unde marele avantaj era că se bea gratis de la locuitorii de acolo. Regimentul său a revenit înțară după ultimatumul sovietic, cînd Nedelcu spune că „am prins ultimul vagon”. August ’44 l-a prins la Băneasa, unde s-au dat lupte grele cu armata germană. După război, la începutul lui 1946, s-a angajat la Camera de Comerț și Industrie Bacău, ca secretar general, după un stagiu la Camera din Timișoara. De acolo plecase din cauză că „șef îmi era un evreu ungur, care nu m-a înghițit deloc și m-am pomenit cu un transfer la Bacău”. Din 1949, după desființarea Camerei băcăuane, a lucrat la Banca de Investiții, unde a ajuns director. După 1975 a lucrat ca șef de grupă la Institutul de Proiectări, de unde a ieșit la pensie, în 1975.