Eroi au fost

13 septembrie 1848 – Baia de sînge de la Dealul Spriei

9 septembrie 1848. Patru pașale, Omer, Kerim, Fuad și Mahomed, conduc în trei coloane, 20.000 de soldați spre barierele Bucureștiului. La 10 septembrie, turcii își instalează tabăra la periferiile orașului. Fuad trimite o scrisoare mitropolitului Neofit în care îi spunea că „o armie împărătească a venit cu mine, ca să proteagă și să păzească legitimile rînduieli”.
Dimineața zilei de 13 septembrie. Fuad-pașa, invită „pe deputații orașului” în tabăra de la Cotroceni. într-adevăr, la ora stabilită sosesc 200 de persoane în frunte cu mitropolitul Neofit. Turcul le spune răspicat: dizolvarea Locotenenței Domnești, numirea în calitatate de caimacam a lui C.Cantacuzino și „guvernator ostășesc” a lui Omar-pașa, pentru că revoluția română era „o rebeliune”. Ce vor face „membrii deputațiunii”? Nu se lasă impresionați și protestează curajos. Ba chiar strigă: „Moarte mai bine decît Regulamentul!” Galben la față, fiul noului caimacam strigă: „Tată nu primi asemenea slujbă!”
Delegația se retrage. Cei patru generali turci se urcară pe cai, comandînd: „La atac”! Prima încăierare are loc la „Podul de Pămînt”, unde bărbați, femei și bătrîni s-au aruncat asupra spahiilor „apucînd caii de dârlogi”. Fuad-pașa urcă spre Dealul Mitropoliei, iar Kerim-pașa, spre Dealul Spriei.
Ora 16,00. La 150 de stânjeni de poarta cazărmii pompierilor, se opriră turcii. Parucicul (locotenent) Pavel Zăgănescu cu cei 270 de pompieri, îi aștepta cu armele încărcate. Fiecare avea 150 de cartușe. Și, iată cum s-a desfășurat lupta povestită chiar de unul dintre luptători:
„Au tras mai întîi turcii în sentinelele noastre, pentru că n-au voit să le predea cazarma ca s-o ocupe ei. La auzul acestor detunături, parucicul Zăgănescu comandă foc la turci. Sergentul D.Merișescu luă atunci la ochi chiar pe Kerim-pașa, cum sta pe calul său alb ca zăpada, și din două focuri de armă îl culcă la pămînt dimpreună cu calul său. După căderea lui Kerim-pașa, lupta se încinse între noi și turci din ce în ce mai mult. Noi încărcăm armele așezați în rînduri pe brînci sub coasta Dealului Spriei, ne ridicăm în sus cu iuțeală, trăgeam în ei și iarăși ne așezam pe brînci, încărcam și iar trăgeam. Gloanțele turcilor zburau ca lăcustele pe deasupra noastră către vale, iar ale noastre fiind îndreptate cu dibăcie în trupurile lor, cădeau cu grămada… Văzîndu-se astfel strîmtorați, turcii au încetat focul lor cu puștile și au început a trage în contra noastră cu tunurile. Atunci noi, văzînd pînă unde merge îndrăzneala vrăjmașului nostru secular, am dat toți năvală cu baionetele, în artileria lor, am pus mîna pe tunuri, le-am întors și am început a trage în ei pînă cînd au fost nevoiți a ridica steagul alb și a ne cere încetarea focului”.
Se făcuse ora 10,00. Bilanțul luptei: 47 de soldați români răpuși, și doi ofițeri sublocotenentul Stărostescu și locotenentul Dănescu. Dintre turci, „mai bine de 500, îngropați la Mecetul turcesc, într-o cîmpie spre răsărit de oraș”.
Extraordinara lor faptă de arme, avea să fie cunoscută pînă dincolo de fruntariile țării, eroismul românilor fiind unanim recunoscut. Și la Bacău, pompierii au făcut de-a lungul anilor adevărate fapte de vitejie. „Pojarnicii” vor lupta cu marile incendii din vara lui 1853, cînd au căzut pradă flăcărilor 350 de case, cu cel din luna mai 1926, cînd focul a distrus peste 400 de case și fabrici.
Astăzi, zi de zi, Grupul de pompieri „maior Constantin Ene”, veghează necontenit ca bunurile și averea orașului și cetățenilor să fie ocrotite. (Eugen ȘENDREA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!