Lupte înfricoșătoare se duc în zona Oituz. Trupele germano-austro-ungare, numeroase și perfect echipate, potopesc cu foc pozițiile armatei române. Generalul Eremia Grigorescu stă neclintit în mijlocul bravilor luptători care sfidează moartea. Deodată, un detașament al inamicului reușește să pătrundă în liniile noastre, urmînd ca un iureș să vină alte unități. Situația devenea din ce în ce mai dificilă pentru ostașii români. Ca din pămînt, însă, apare un sergent cu mustățile albe înălțînd drapelul tricolor și strigînd din răsputeri:
– După mine, băieții mei! Să le arătăm ce putem noi, românii!
Tinerii soldați privesc, la început, cu uimire la neînfricatul bătrîn. Apoi, izbucnind în urale, sar din tranșee și cu baionetele la arme pun stavilă atacului dușman.
Cine era bătrînul port-drapel? De necrezut, dar este chiar eroul de la Grivița și Plevna, sergentul Constantin Țurcanu, cel ce fusese decorat cu „Steaua României” în grad de cavaler, „Trecerea Dunării”, „Apărătorilor Independenței” și „Medalia comemorativă” de campanie rusă. Mai mult, băcăuanul nostru Vasile Alecsandri îl imortalizase în cunoscuta poezie „Peneș Curcanul”. Ajunsese acasă, la Vaslui, la 31 decembrie 1877, acoperit de glorie. În 1916 împlinise 62 de ani. Se pregătea de o bătrînețe liniștită, cînd din nou se auzi goarna. România trebuia să-și păstreze din nou independența cu armele. Bătrînul ostaș nu stă prea mult pe gînduri. Cere să plece voluntar, din nou, pe front la apărarea pămîntului strămoșesc. Numele său și faptele de arme nu fuseseră date uitării. Cu toate că avea vîrsta înaintată i se aprobă cererea, „fiind însumat voluntar potrivit înaltului decret 2784, ordinul 1, din 15 august 1916”. E repartizat în Regimentul VII Racova, organizat pe baza fostului batalion 2 din Regimentul 13 dorobanți, fiind inclus în Divizia 15 infanterie comandată de generalul Eremia Grigorescu. Sergentul Țurcanu e prezent în luptele grele de la Oituz desfășurate în lunile septembrie, octombrie și noiembrie 1906. Simpla sa prezență electrizează ostașii. Îi îmbărbătează, îi ajută cu sfatul, e gata să se arunce acolo unde era încleștarea mai aprigă.
1 Martie 1917. E început de primăvară. Printre brazii sfîrtecați de gloanțe și obuze, de la Oituz, se ridică soarele. Regimentul VII Racova e aliniat pentru ceremonie. Soldați și ofițeri, cu capetele descoperite ascultă slujba de pomenire a celor morți ținută de preotul unității. Apoi răsună goarna, iar tobele răpăiră. Comandantul Regimentului Racova citi cu solemnitate:
Sergentul Constantin Țurcanu,
A fost neobosit, plin de hotărîre, a trecut peste multe piedici în război, înflăcărînd cu sfatul și fapta pe tinerii camarazi în mijlocul cărora a fost întotdeauna… Disciplinat, din convingere, conștiincios, gata oricînd pentru a se sacrifica, el a purtat cu multă cinste și fală drapelul regimentului. Pentru aceasta, aici pe cîmpul de luptă de la Oituz este avansat la gradul de plutonier și numit port-drapel al regimentului!
Chiote și urale de bucurie răsunară peste văile Oituzului. În ochii bătrînului ostaș apărură pentru prima dată lacrimile…
După Unirea cea Mare, veteranul erou, acum plutonierul Constantin Țurcanu, se va întoarce acasă. În 1920 este avansat plutonier-major, iar în 1923 i se aprobă rămînerea definitivă în serviciul activ al armatei pînă la sfîrșitul vieții.
La 15 noiembrie 1932, veteranul erou Constantin Țurcanu – „Peneș Curcanul” trecea în eternitate, lăsînd în urmă faptele și numele încununate cu aur. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns