O clipa de neatentie este suficienta pentru a invita tragedia la festinul funest. O tinara ce nu implinise inca 17 ani isi pierde viata in accidentul feroviar de la Valea Calugareasca din cauza deraierii locomotivei si a primelor doua vagoane ale acceleratului la macazul incorect manevrat. Eroare umana, stabilesc expertii in siguranta circulatiei. Vinovat: acarul Paun. Ascult stirea si urmaresc imaginile ce se deruleaza pe micul ecran. De undeva, dintr-un ungher al memoriei, se decupeaza si ies la suprafata alte imagini, de apocalipsa, printre care ma regasesc: 31 mai 1966, gara de Nord; ma instalez, alaturi de alti cinci colegi de la cursul de perfectionare profesionala, intr-un cupeu de clasa I al acceleratului de Galati, cu plecare la ora 16.00. Toti, tineri si optimisti. Zi frumoasa, calduroasa, de vara timpurie. Bancuri. Trenul inghite, cu mersul sau sacadat, primii kilometri de cale. Ne apropiem de Mogosoaia, kilometrul 16. Subtraversam doua poduri, succesive, ce se arcuiesc intr-o curba larga, si intram pe direct. Scrisnete infioratoare de frine, urmate de o bubuitura puternica. Prelunga si extrem de apasatoare. Apoi, liniste deplina. Sintem aruncati unul in bratele celuilalt. Valizele ne sar in capete, provocindu-ne cucuie. Tigara cuiva se stinge de bratul meu. Strigate sfisietoare razbat din fata. Ies pe culuoar, cobor scarile vagonului si ma-mpiedic de un cadavru siroind de singe. Am grozavia in fata ochilor si, totusi, mintea imi este blocata, refuza sa creada ceea ce vede privirea. Fiindca asa ceva nu se poate intimpla. Trunchiuri, picioare, miini, capete, siroaie de singe compun un peisaj al groazei. Dau ocol trenului meu, apoi celuilat, si intr-un tirziu ma dumiresc: eram martor si victima ale unei teribile catastrofe feroviare de dimensiuni pe care tara noastra nu le mai cunoscuse de la razboi si care, aveam sa constat mai apoi, nu a fost repetata in ultimele patru decenii. Din fericire. Acceleratul in care ma aflam se ciocnise frontal cu doua vagoane de automotor, locomotiva garniturii noastre – un Pacific robust si puternic, intrase in ele la fel de usor cum ti-ai baga degetele intr-un pahar cu apa. Mecanicul fusese proiectat si ingropat pina la mijloc in milul unei balti formata din apa de ploaie, iar fochistul se prajea pe tenderul inrosit, de deasupra cutiei de foc, azvirlit acolo de forta impactului. O suta cincizeci si opt de morti, toti – din automotor, aveam sa aflu mai apoi cifra victimelor dintr-un raport intern tinut la secret, dar eu aveam un frate sef de gara intr-un mare nod de cale ferata. Oficial, s-au anuntat 28 de victime. Dintre pasagerii acceleratului, doar vreo sapte – opt raniti, unul dintre ei fiind eu, din primul vagon de linga locomotiva. La scurt timp, locul tragediei este izolat de trupe de securitate. Citeva ceasuri lungi si chinuitoare, masini militare de salvare au carat cadavrele si fragmentele umane, in sunetele sinistre ale sirenelor. La locul carnagiului apare si Nicolae Ceausescu, vadit tulburat de ceea ce i se infatisa privirilor. Sintem reimbarcati in tren si readusi, sub paza stricta, probabil spre „a nu varsa” informatii compromitatoare, in gara de Nord, unde ne asteapta o alta garnitura ce ne va duce la Galati, pe o ruta ocolitoare. Cauza catastrofei: eroare umana; impiegatul de miscare de la Mogosoaia dirijase automotorul pe aceeasi linie pe care rula, din directie opusa, acceleratul. Telefonul fara fir ne-a adus in scurt timp vestea ca, la aflarea catastrofei, impiegatul se spinzurase in biroul sau de miscare. Dumitru Sinulescu – ministrul Cailor Ferate, este demis in aceeasi seara.
Peste eveniment, de la care au trecut, iata, 42 de ani, s-a asternut uitarea. Spre a reinvia acum, dupa episodul Valea Calugareasca.
Lasă un răspuns