Etern, sărutul harului…

A mai venit o iarnă care, nouă, ne adaugă zilele, iar lui Gil Ioniță i le scad. Gil Ioniță nu a murit în iarna anului trecut, în mormîntul de la Sărata; el va muri atunci cînd va fi îngropat în uitare. Dacă aceasta se va întîmpla vreodată!
Cînd se stinge o lumină nu poți vedea, de atunci înainte, nici o înserare fără să protestezi; cînd se stinge o lumină se surpă un țărm și cineva rămîne suspendat. Gil Ioniță a fost un artist căruia i-au fost așteptați pașii pînă la capătul drumului, cu închipuirea că el va face un ocol prelung și va fi timp destul. A slobozit un glas lin peste lume, iar lumea s-a lăsat cu o clipă mai pe urmă atrasă.
Gil Ioniță a înfruntat împovărările oamenilor și i s-au istovit puterile pe trepte mozaicate cenușiu, pe care urcă și coboară un furnicar. Gil Ioniță era făptuitor de fraze și nu răsfrîngea cuvintele unui ecou. Și atunci cînd vorbea murmura serenade.
S-a născut la Onești, în 1952, pe 23 noiembrie. A absolvit Dreptul la Universitatea Al. I. Cuza, în anul 1975. A fost juristconsult la IPEP Bacău, unde a înființat un cenaclu literar împreună cu directorul Sergiu Iorga. A activat, apoi, ca avocat la Baroul Bacău pînă în ziua nefastă cînd a alunecat pe treptele de la subsolul Judecătoriei Bacău, iar căderea i-a pricinuit declanșarea unei boli care, cîteva luni mai tîrziu, l-a răpus. S-a lansat în muzica folk încă din facultate, fondînd grupul „Flacăra Folk ’73”; apoi, o perioadă, a însoțit în spectacole Cenaclul „Flacăra” condus de Adrian Păunescu, unde a fost premiat de două ori, atît pentru compoziție, cît și pentru creație. Au rămas versurile și melodiile sale, dar nu a mai avut timp să finalizeze un CD care cuprinde 17 piese muzicale, majoritatea dintre ele pe versuri proprii, lucru înfăptuit mai tîrziu de către colegii și prietenii lui, cu inițiativa solistului Victor Socaciu. Au rămas, în manuscris, volumele „De ce rîd grefierii” și „Cabalagii”.
Oamenii, aceiași care l-au însoțit pe ultimul drum, de la capela bisericii Sf. Gheorghe pînă la cimitirul Sărata vor avea, în fiecare iarnă, un strop de lacrimă sub gene, iar cei care îl uitaseră deja au un ștei de gheață în suflet, pe care li-l va topi remușcarea.
Cei care nu l-au știut pînă atunic ar fi trist să nu-l afle niciodată, chiar dacă timpul aduce valuri noi peste lumi îndepărtate, care contopesc oameni și vremuri.
Rămîne etern sărutul harului de pe corzile chitarei, pe care le-au făcut să vibreze pana unui heruvim.
Aurel V. ZgheranVictor Socaciu. Au rămas, în manuscris, volumele „D

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!