După aproape 24 de ani de legiferări, modificări, asumări și contestații, în România încă se mai discută despre retrocedarea proprietăților confiscate de comuniști! De la început trebuie să fac două – trei precizări. În primul rând, provin dintr-o familie care încă ar mai avea de revendicat păduri, terenuri, utilaje agricole etc. Deci am tot dreptul să vorbesc despre cât de imbecilă și inutilă este această interminabilă dezbatere despre proprietățile bunicilor și străbunicilor! În al doilea rând, consider că deja s-a depășit noțiunea de „proprietăți confiscate de comuniști”.
Bisericile solicită averile mânăstirești secularizate de Cuza, iar urmașii unor personaje controversate din istoria recentă a României (trădători, fasciști, cartofori, iredentiști, spioni, ba chiar criminali de război!) vin cu pretenții referitoare la averi confiscate de justiția interbelică. Păi atunci, pe vremea Monarhiei, nu era suficientă democrație?! Apoi, nu în ultimul rând, sunt terenuri, clădiri și fabrici care în jumătate de secol au suferit amenajări costisitoare, reutilări sau modificări de structură. Toate acestea s-au realizat din munca unui popor pe care Istoria l-a aruncat în malaxorul socialismului multilateral dezvoltat. Acum, aceiași proletari, fără averi și moșteniri, ar trebui să plătească – din taxele și impozitele lor – despăgubirile generate de niște legi aiuritoare.
Nu știu dacă noua lege pentru care Guvernul Ponta și-a asumat responsabilitatea este mai bună sau mai proastă decât precedentele. Văd că PDL a contestat-o la Curtea Constituțională. Sunt destui juriști care pot exprima opinii în cunoștință de cauză, mult mai avizate decât ale mele. Însă un lucru este cert: oricum ar fi noul act normativ, el va genera încă o mie de procese, alte sute de victime colaterale și – cu siguranță! – multă nedreptate pentru cei deja bătuți de soartă. Așa a fost de fiecare dată, și cu Legea 18, și cu Legea 10…
Eterna gâlceavă pe retrocedare nu mai are vreun motiv logic pentru a fi continuată. Ce să mai împărțim?! De la o lună la alta, noi dosare sunt depuse la autorități. Sunt scoase de prin arhive documente dintre cele mai ciudate. Nu m-aș mira să apară vreun urmaș al lui Ștefan Cel Mare care să revendice toată Moldova, bașca Vrancea unde a petrecut clipe de neuitat! Dacă vom căuta cu maximă acribie, sigur vom descoperi vreun descendent direct al lui Burebista, posesor al niscaiva documente de moștenitor (chiar dacă istoricii spun că nu a existat o scriere a dacilor). Ce ne facem? Dărâmăm fabricile (câte-or mai fi!), școlile și spitalele ca să facem rost de trerenuri pentru retrocedări? Istoria, în ultimul secol, și-a văzut de drumul ei. Au fost și nedreptăți, au fost și războaie, și foamete, și cutremure! Lumea s-a schimbat, a trăit, a iubit, a murit și a renăscut. Nu putem rămâne cu privirea doar în trecut și să măsurăm timpul doar în hectare și milioane de euro sau dolari. Nu de alta, dar după ce terminăm cu retrocedatul (?!!) ce mai facem?
Ștefan RADU
Lasă un răspuns