Bolnav pînă la patimă de dragostea față de cuvîntul scris și înzestrat cu o răbdare de fier, Eugen Verman se numără printre puținii ziariști băcăuani care a reușit performanța să iasă la pensie din această meserie. După mai bine de 40 de ani de gazetărie, maestrul Verman poate jura cu mîna pe inimă că nu există petec de pămînt din județ unde să nu fi pus măcar vreodată piciorul. Multe lucruri i s-au întîmplat prin fiecare loc prin care a trecut. De unele își aduce aminte cu plăcere, de altele mai puțin. „De la fiecare om cu care am stat de vorbă am învățat cîte ceva”, începe să ni se destăinue gazetarul băcăuan. Multe din întîmplări s-au mai șters odată cu trecerea timpului, însă pățania petrecută acum vreo 40 de ani într-o comună din județul Neamț nu o să o uite toată viața. „Era pe la începutul anilor ’60. Aveam vreo 23 de ani și eram proaspăt angajat la ziarul Flacăra din Piatra Neamț. Mă trimite Nichita Bistriceanu, redactorul șef de atunci al ziarului, undeva prin comuna Dobreni să scriu despre nu știu ce Dumnezeu se întîmpla la CAP-ul din comună”, ne mai povestește Eugen Verman. Odată ajuns la Dobreni, proaspătul jurnalist nimerește direct în biroul directorului de CAP. Om cărunt și trecut prin viață, directorul CEP-ului și-a dat seama că are în față un tinerel ce n-a apucat să țină prea mult pixul în mînă. În plus, tînărul Verman nu prea avea habar de lucruri care țin de agricultură sau de creșterea animalelor. Orășean get-beget, proaspătul jurnalist abia aflase despre cartofi că sînt recoltați direct din pămînt și nu sînt niște fructe ce cresc pe tulpină, chiar lîngă frunze. Așa stînd lucrurile, începe directorul de CAP să-i povestească gazetarului nostru cîte-n lună și în stele. Ce l-a impresionat cel mai tare a fost, însă, povestea despre cea mai nouă achiziție a CAP-ului, niște rațe leșești care făceau cîte două ouă pe zi. Le-a și văzut cu ochii lui, erau dolofane, cu coada încovrigată, lucru care l-a impresionat teribil pe tînărul nostru. „Vîn în redacție și scriu ce minunății am văzut. Mă chinui eu vreo două ceasuri, scriu știrea ca la carte și o duc redactorului șef să o verifice. Nu trece mult și aud un hohot de rîs de răsuna toată clădirea. După alte cîteva minute, hîrtia pe care era scrisă știrea mea începe să circule prin toată redacția. Toată lumea se prăpădea de rîs, numai eu nu știam ce se întîmplă. Abia după vreun sfert de oră m-a bătut cineva după ceafă și m-a lămurit ce năzdrăvănie am putut să scriu. Toată lumea rîdea, numai eu plîngeam de ciudă”, ne mai povestește Eugen Verman. Tot el este cel care recunoaște acum că bătrînul directpor de CAP i-a fost, pînă la urmă, cel mai bun profesor de jurnalism pe care l-a avut vreodată. A fost primul om care l-a învățat cît de importantă este documentarea pentru un gazetar și cît de multe poți învăța dacă nu te crezi specialist în toate domeniile și îndrăznești să pui întrebări. În definitiv, nu există întrebări stupide, ci doar răspunsuri care se lasă așteptate. (Elena SOLOMON)
Lasă un răspuns