Europo, venim!

Baba cu minijup

Val MĂNESCU

Deși nu sînt de loc un pasionat al jocului de fotbal, ba chiar dimpotrivă, vitejia înflăcărată cu care o țară întreagă aștepta victoria echipei noastre în Cupa UEFA m-a făcut să-mi rezerv două ore, în seara cu pricina, ca să văd cu ochii mei Albionul umilit de către ciobanul mioritic, cu sprijinul nemijlocit al lui Dumnezeu. Se știe doar că, dintotdeauna, cavalerii luminii și ai dreptății sînt în direct ocrotiți de dumnezeire. Din păcate, după nici douăzeci de minute în care ai noștri – după cum vă amintiți, au punctat în două spectaculoase ocazii, Dumnezeul nostru a găsit altceva de făcut decît să stea cu mîna în capetele și bombeurile steliștilor, iar Dumnezeul englez s-a pus pe făcut minuni. Nu știu dacă antrenorul britanic o fi ridicat vreo biserică, dar am fost martor la o teribilă răsturnare de scor care nu poate fi pusă decît pe seama divinității. Dar, mai bine să nu ne amintim!
Pe lîngă amărăciunea de tip românesc determinată de înfrîngerea echipei Steaua în meciul cu Middlesbrough, insomnia care a urmat în noaptea aceea mi-a prilejuit felurite meditații în legătură cu destinul, terminate mai toate cu blesteme la adresa norocului și a ghinionului neamului meu, de altfel genial în contemplație și înțelepciuni cinice, dar pline de tîlc, de felul: „ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, „prost să fii, noroc să ai”, „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”,”socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din tîrg” și așa mai departe.
Revelația s-a ivit odată cu primii zori. Era ora cinci și cinci minute cînd mi-am dat seama că toată nefericirea acestei „guri de rai” are la origine moștenirea culturală din moși-strămoși, dar că tîlcul din proverbele românilor nu e deloc valabil pentru alte popoare, nici pentru englezi, nici pentru nemți. Cum ar veni, oare, să-l auzi pe vreun britanic zicînd „capul plecat, sabia nu-l taie” sau „calul de dar nu se caută la dinți”, ori „ce ți-e scris, în frunte ți-e pus?”. Nu, frați români, europenii țin capul sus, cu orice risc, nu se mulțumesc cu orice și sînt în stare să reziste la infinit vicisitudinilor, chiar în pofida evidenței că destinul le-ar fi potrivnic! Baza speranței nu e deșertăciunea. Încrederea lor în viitor, în reușită, modul lor de a fi de un optimism temperat au ca fundament educația în spiritul luptei cu greutățile vieții, oricît de mari ar fi. La ei, prostia doare, iar primăvara e primăvară chiar și cu o singură floare. Iada are voie să sară doar peste masă, în timp ce capra, pentru că e capră, peste casă. Prostul satului nu ajunge primar, pentru că proștii lor n-au nici noroc. Nu e obligatoriu să se trezească dimineața ca să ajungă departe, dar cine merge încet nu ajunge nicăieri. Ziua bună se cunoaște abia seara, cînd se termină treaba. Ulciorul merge de foarte multe ori la apă, pentru că e bine făcut, ba mai rămîne și generațiilor următoare. Nu-i interesează capra vecinului. În Europa, cîinele care latră, și mușcă! Dacă la noi boii ară și caii mănîncă, în Vest mănîncă și boii și caii, doar dacă ară, adică numai și numai dacă-și fac treaba.
Încă de mic, românașul învață că după război mulți viteji se-arată. Ei bine, după cum am constatat încă o dată și cu ocazia marii confruntări fotbalistice, ca să fii cetățean european de prima categorie trebuie să-ți arăți puterile fizice și psihice în timpul luptei; nici înainte, nici după. Expresia „uitați de Dumnezeu” n-are nicio valoare în fața dogmei „help yourself”.

Superficialitatea- lasă, că doar nu-i sfîrșitul lumii! – , nădejdea în noroc – cum o vrea Dumnezeu! – descurcăreala deseori incredibil de inventivă,- doar nu mor caii cînd vor cîinii! – , inconsecvența, incapacitatea de a merge pînă la capăt, de a face lucrurile temeinic – și mîine e o zi!, n-au intrat zilele în sac! -, plăcerea de a reinventa roata, de a improviza, îngîmfarea – doar n-or fi alții mai deștepți! -, toate aceste caracteristici ne definesc morala și modul de a fi. Ele sînt trăsături ale unui nenorocit cod genetic care ne face să fim veșnic resemnați, perdanți, cîrcotași și, din cînd în cînd, entuziaști fără motivație concretă. De aceea, după aproape șaptesprezece ani democrația românească e încă în faza copilăriei. Încă ne jucăm în praf de-a parlamentarii, de-a legile, de-a fotbalul, de-a economia de piață, de-a furtișagul și de-a șmecheria și ne prefacem că nu vede nimeni cît de mari ne-am făcut și cît de ridicoli sîntem. Ca o babă cu minijup care se crede încă fecioară de liceu.
România e, fără discuție, un loc al paradoxurilor. Sondajele de opinie demonstrează că în timp ce scade încrederea în politicianul autohton și crește convingerea că lucrurile evoluează într-o direcție greșită, românul e tot mai sigur că odată intrat cu acte și bagaje în familia europeană o va duce mai bine. O să vină neamțul să-i umple masa cu de-ale gurii, o să-i ridice casă frumoasă, o să-i dea mașină și televizor cu telecomandă; ia, românașule, să ai și tu, că acu’ sîntem rude și mă uimești de cît de deștept și frumos ești! Și-o să-i repare și gardul și digurile și-o să dea și de mîncare la animale.

Stă românul la cîrciuma din deal și se uită ca milogu-n traistă. Își plînge de milă și trage la rachiu împreună cu alți sinistrați cărora apa le-a luat casele de chirpici din lut amestecat cu paie. Sînt nebărbieriți și nespălați, vai de mama lor, au mîncat pîine neagră de la ajutoare și conserve militare cu fasole și cîrnați. Bune, ce să zic, da’ parcă mi-e dor de-o zeamă de ștevie și urzici cu mămăligă de făcea nevastă-mea în ceaun, în bătătura mea, la căsuța mea – zice unul, și o lacrimă de tărie îi alunecă printre riduri…
Lasă, că mare-i Dumnezeu, îl consolează altul. Nu fi fraier, ne-om descurca noi. Ce i-o fi tatei, i-o fi și mamei!… Istrate, ia mai adă, bă, un rînd, că mîncarea-i fudulie. Băutura-i temelie! Noi să fim sănătoși, că belelele curg!
De-aia noi n-o să putem fi niciodată nici englezi, nici nemți. Vom rămîne pentru totdeauna români, cu proverbele noastre pline de înțelepciune amară, cu vorbele noastre de duh, plîngăcioase și resemnate; dar, ce-i mai rău, incurabil virusați de o mortală, iluzorie și imbecilă axiomă: ca românul, nu-i nici unul!tățile vieții, oricît de mari ar fi. La ei, prostia doare, iar primăvara e

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!